Sergiu Malagamba

În tinereţe, tata era malagambist. Mi-a mărturisit-o el. Îmi suna important, aşa, a „ilegalist”, „iredentist”, ce mai, vorbe mari. Am aflat imediat că, de fapt, lui şi prietenilor cu pantaloni până la glezne, şosete albe (cărora şi acum le spune “malagambe”) şi freze voluminoase dar bine ticluite,  le plăcea să danseze ceea ce ei numeau „malagamba”. Un dans trăznit şi săltăreţ, venit din Bucureşti odată cu moda gulerelor albe şi pantofilor înguşti şi cu oarece toc pentru bărbaţi, un dans ce purta numele „inventatorului” său, Sergiu Malagamba. Da, ştiu, o să spui, în joacă, „Sergiu Malagamba noaptea stinge lampa”. E tot de pe vremea aceea, chiar dacă acum stă scris la loc de cinste în restaurantul Malagamba din Centrul Vechi.

interior-restaurant-malagamba-centrul-istoric

Deşi aproape că a ajuns folclor, Sergiu Malagamba era un erudit. Venit de la Chişinău, unde a început studiile muzicale, pe numele real Serghei Malagamba şi-a luat la Bucureşti nume românesc şi a făcut să răsune tot mai puternic jazz-ul pe scenele de la noi. Trebuie să nu trecem cu vederea că l-au ajutat mult şi vremurile. Pe atunci altele erau gusturile, altele erau valorile şi altfel se cultivau. Încet, încet, Sergiu Malagamba  a generat şi implementat serios o modă. Dacă era pe acum, i-am fi spus „dandysm” , fiind astfel comod adaptaţi la tot ce înseamnă idee de occident şi tributari credinţei că tot ce vine din afară, indiferent ce e, e mai bun. Dar, cum valorile şi principiile erau altele, moda s-a numit simplu, „malagambism”.

Ei, asta nu înseamnă, aşa cum era şi firesc, conotaţiile termenului nu au fost diferite. Malagambiştii, un soi de tinerei de Dorobanţi din vremea noastră, erau simbol al excentricităţii şi al rebeliunii adolescentine, astfel că nimic nu-l împiedica pe un părinte să-şi eticheteze cu reproş fiul prea independent drept malagambist.  „Eu însă consideram malagambismul ca o expresie de neseriozitate, transpusă vestimentar în haine lungi, largi, pantaloni mai scurţi cu o palmă, de se vedeau de zece centimetri ciorapii albi, ori viu coloraţi. Pantofii aveau o talpă foarte groasă.”, îşi aminteşte politicianul Ioan Muntean în „La pas, prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud”.  „Malagambismul era o modă adoptată mai mult de dandy, mai ales că ea pretindea şi buget, încât noi, cei mai din popor (fără a face discriminare de clasă, căci încă nu apăruse moda aceasta), nu o apreciam, ba dimpotrivă”, rememorează tot el.

Malagamba dansată la Teatrul Constantin Tănase

Iată cum descrie şi Johnny Răducanu, în cartea sa “Ţara lui Johnny”, malagambismul din punct de vedere vestimentar:

“Se purta părul creţ cu cărare pe mijloc, iar cele două bucle musai erau vâlvoi, deci neglijent.

Tăietura de la spate trebuia să fie o linie perfect dreaptă, neapărat realizată cu tehnica de Gică Vapor (unul dintre cei mai renumiţi frizeri ai Bucureştiului. Tunsoarea care l-a consacrat consta în tăierea părului la spate într-o linie perfect dreaptă – n.r.). Pantalonii cu patru pense, ascuţiţi la gleznă şi cu manşetă erau purtaţi obligatoriu în aşa fel încat să se vadă ciorapii din lână fină, vărgaţi sau în culori tari, galben cu maro, maro cu roşu (mai târziu s-a trecut la ciorapii albi-n.r.). Pantofii erau din antilopă, trebuia să scârţâie când mergeai şi să aibă talpa foarte groasă.

Sacoul era în carouri mari, iar pălăria trebuia sa aibă boruri late şi panglica foarte îngustă. Cămaşa era obligatoriu uni, cravata cu nodul mic, mic, lungă până peste curea.”

Că totul a „degenerat” o demonstrează alte mărturii ale epocii, de dată mai recentă şi care îl descriu fidel pe celebrul virtuoz: „Până la sfârşitul anilor ’70, trecătorii întorceau capul după un sexagenar suplu cu ochelari fumurii cu globuri rotunde care-i dădeau un aer misterios. Era îmbrăcat cu haine strânse pe corp, pantaloni care se strâmtau spre pulpe, încălţat, invariabil, cu ciorapi de culoare albă”.

Malagamba după gratii

În fapt, malagambiştii nu erau decât adepţi ai ţinutei descrise mai sus, ajunşi să intre în ilegalitate şi, astfel, să devină teribil de populari, dintr-o toană a mareşalului Antonescu. Acesta a impus ca, în vreme de război, oamenii să se îmbrace adecvat – ţinute cât mai sobre plus, obligatoriu, cravată la gât. Iar pentru a-i face pe plac, un gazetar zelos n-a avut de lucru şi s-a apucat să-i beştelească pe malagambişti cu atâta meşteşug că i-a făcut vedete, iar pe Sergiu l-a dus câteva luni în lagărul de la Târgu Jiu, pentru ca, ulterior, comuniştii să îl ridice la rang de „antifascist”. În 1942 a fost luat pe sus şi dus la secţie fiind acuzat că este “şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”- aşa clasau oamenii lui Antonescu malagambismul cu care, până la urmă, Malagamba nu avea nimic în comun decât numele. Cu toate astea, când a fost închis Malagamba, elevii de liceu au organizat un marş de protest pe Calea Victoriei.

Se ajunsese să se formeze chiar legende pe seama malagambismului, în care se spunea că, pentru a-şi putea arăta hainele nu doar ziua, ci şi seara, când iluminatul Bucureştiului nu reuşea să le evidenţieze suficient culorile ţipătoare, malagambiştii îşi ataşau la rever şi la tivul pantalonilor beculeţe de lanternă”. Dar astea sunt poveşti menite să dea şi mai multă savoare, şi mai mult prestigiu acestui stil care, cel mai probabil, ar fi trecut neluat în seamă.

Compozitorul Edmond Deda, care l-a cunoscut personal pe Sergiu Malagamba îşi aminteşte despre scandalul cu Antonescu astfel:

“Că să abată atenţia opiniei publice de la mersul prost al războiului, dar şi din lipsă de subiecte, un ziarist a găsit o formulă de a lansa o diversiune şi a început să-l critice vehement pe Malagamba din considerentul că tineretul murea în luptă, iar malagambiştii sfidau lumea la Bucureşti.

Malagamba abia începuse câteva concerte cu formaţia sa, pe care a avut ideea să o îmbrace în cămăşi de aceeaşi culoare, cu cravate subţirele, cu pantofi cu talpă de crep, în ciorapi albi şi cu pantaloni foarte scurţi. Această modă făcuse furori în Italia, iar lui Sergiu îi venea bine. Tineretul a început să-l copieze. În urma acestui scandal Malagamba şi-a atras o ură, săracul de el, de necrezut.

Subiectul a ajuns şi pe biroul mareşalului Antonescu, care l-a chemat pe colonelul Elefterescu şi l-a întrebat: A«Ce e cu malagambiştii ăştia, mai Elefterescule?» «Nu ştiu, domnule general, dar mă voi interesa». După un timp a dat raportul: «Domnule general, cred că este vorba de o sectă religioasă». «Ce idei au ăştia, Elefterescule?», a întrebat iar Ion Antonescu. «Nu ştiu, domnule general».

În urma acestei discuţii, Serghei, cum îi spuneam noi, a fost luat chiar în timp ce dormea alături de familie. L-au internat pe lângă comunişti, unde era un regim mai aspru. Nevastă-sa, Tanţa, a umblat peste tot. A ajuns până şi la Ion Mihalache, după care l-au mutat la un regim mai puţin sever, unde a stat aproape două luni.

Când Antonescu a întrebat ce face toată ziua Malagamba i s-a spus: «Bate toba toată ziua. Asta face. Nu vorbeşte că nu articulează bine, are un uşor accent moldovenesc» . I-au dat drumul lui Serghei după atât timp şi apoi am fost în Polonia cu formaţia mea, deoarece toată lumea voia să-l asculte. Cânta des alături de Gigi Marga şi Aida Moga”.

Sergiu Malagamba a rămas, dincolo de numele curentului pe care l-a creat, un nume important pentru istoria muzicală. Aşa cum spuneam, el a cântat jazz, însă nu muzica în sine l-a făcut special, ci maniera de interpretare. A fost unul dintre dirijorii care au introdus la noi, în domeniul concertului de muzică uşoara şi de estradă, jocul de scenă al interpretării instrumentale, cu alte cuvinte participarea efectivă la secţiunea scenică a orchestrei.

 

 

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Scrie-ne părerea ta

Spam protection by WP Captcha-Free