glenGlenn Buratti a împlinit, de curând, 6 ani şi ceea ce ar fi trebuit să fie o petrecere clasică, alături de colegi de şcoală şi prieteni, s-a transformat într-o megapetrecere. Până la asta, însă, totul a fost durere. Cum ar fi fost dacă totul s-ar fi întâmplat la noi?

Glenn suferă de autism şi epilepsie, iar, de ziua lui, nici măcar unul dintre copiii invitaţi nu şi-a făcut apariţia, aşa că băiatul risca să-şi petreacă singur aniversarea. Ashlee, mama băieţelului, a povestit pentru presa din Statele Unite că micuţul s-a simţit atunci total părăsit. Niciun zâmbet nu i-au putut smulge părinţii, iar jucăriile primite cadou au rămas neatinse. Cu lacrimi în ochi, femeia a postat pe pagina ei de Facebook un mesaj prin care îşi exprima tristeţea că şi-a dezamăgit fiul.

Imediat, totul a luat o întorsătură extraordinară: curtea casei a început să fie populată de părinţi şi copii, total străini, care au venit să petreacă alături de Glenn. Nimic nu a fost mai frumos pentru băieţelul care împlinea 6 ani şi care, în curând s-a văzut înconjurat de zeci de noi prieteni.

Glenn şi-a recăpătat zâmbetul, s-a jucat şi s-a bucurat de tot ce îl înconjura, iar Ashlee şi John, părinţii lui, simţeau că, de data aceasta, fericirea există.

Iar surprizele pentru băieţel nu s-au oprit aici. Aflând de această situaţie delicată, autorităţile locale au decis să participe la rândul lor la ziua lui Glenn. Şeriful a trimis elicopterul care a survolat pentru câteva minute zona, făcându-l pe băieţel să stea cu ochii pe cer şi să facă cu mâna în direcţia lui. Mai mult, membrii Consiliului Local au strâns bani şi i-au cumpărat jucării lui Glenn, iar, a doua zi, departamentul local de pompieri şi-a făcut prezenţa incorpore, cu tot cu maşinile spectaculoase, în faţa casei băieţelului, care a fost în culmea fericirii.

În ceea ce-i priveşte pe invitaţii iniţiali – colegii de şcoală – nici la o săptămână de la ziua lui Glenn nu au venit cu o scuză sau o explicaţie pentru absenţa lor.

Ashlee şi John au mărturisit că s-au simţit copleşiţi de generozitatea şi de spiritul de solidaritate al oamenilor.

video platformvideo managementvideo solutionsvideo player

Citind această poveste, nu am avut în minte decât o întrebare: Ce-ar fi fost dacă situaţia s-ar fi întâmplat în România? Câteva răspunsuri am deja.

În primul rând, puţini ar fi acei părinţi care să „îndrăznească” să organizeze o petrecere pentru copilul lor autist la care să invite copii colegi de şcoală – mai ales dacă respectivul copil urmează cursurile unei instituţii de învăţământ pentru copii tipici. În România, marginalizarea, stigmatizarea fără fundament sunt la ordinea zilei, drept cea mai facilă modalitate de a face faţă unei situaţii speciale. De ce să încerc să înţeleg? Ar presupune atenţie, compasiune, poate, iar asta m-ar scoate din propriul confort.

Un copil care nu este la fel ca ceilalţi este „greşit” şi asta înseamnă că trebuie imediat izolat de restul.

Când copilul îţi este diagnosticat cu o dizabilitate, te aştepţi ca societatea să reacţioneze cu înţelegere – compasiune ar fi prea mult – şi, să sară în ajutorul tău. Iată că în societatea americană se poate. La noi cazurile sunt atât de rare încât, de cele de mai multe ori, nu pot pot fi luate în seamă. Însă este frumos când se întâmplă.

În această încercare, părinţii se trezesc, de obicei, singuri, fără suport real şi fără îndrumare solidă – căci a trăi într-o lume proprie, diferită de cea a tuturor celor din jur, înseamnă izolare din partea societăţii care, în loc să ofere o mână întinsă, se grăbeşte să eticheteze aceste persoane ca fiind bolnave psihic, „dăruindu-le” cel mult un loc alături de cei care împărtăşesc aceeaşi „lume”. Părinţii sunt astfel obligaţi să se descurce singuri.

Poate, citind rândurile de mai sus şi fiind sub influenţa gestului american, realitatea socială românească ţi se va părea o exagerare. Îţi propun însă un exerciţiu simplu şi rapid de sinceritate. Răspunde-ţi în minte la nişte întrebări simple:

1. La ce te gândeşti pentru prima dată când într-un mijloc de transport întâlneşti un copil care, din senin, începe să se revolte, de parcă s-ar încăpăţâna să fie „cuminte”: vrea să se trântească pe jos, ţipă, bate din picioare?

2. Ai accepta ca în clasa în care învaţă copilul tău „normal” să fie integrat un copil cu dizabilitate (autism sau epilepsie – pentru că despre această situaţie am vorbit până acum), chiar dacă acesta beneficiază de un însoţitor?

3. Ce decizie iei când mergi în parc cu copilul tău şi te trezeşti alături cu un copil care flutură din mâini, ţopăie şi nu se joacă funcţional?

Tot de realitatea românească ţin şi lipsa unei legislaţii ferme şi, mai ales, aplicate, care să dea acestor copii o şansă reală la o viaţă normală. De mentalitatea românească ţine refuzul cadrelor didactice de a se „lega la cap” cu astfel de copii pe care, chiar dacă iniţial îi acceptă în clasele lor – cel mai adesea la insistenţe „de sus” – fac tot posibilul ca , în scurt timp părinţii să îşi retragă copilul cu probleme. Ignorarea şi marginalizarea sunt arme care nu dau greş. Tot româneşte se poartă oamenii atunci care se uită urât când copilul plânge mult şi necontrolat în mijloacele de transport, iar dacă mai auzi un „Doamne fereşte!” sau „Trage-i, doamnă, una să se potolească!”, să nu te mire.

Noi suntem trişti şi răi în situaţii tipice. Cu atât mai mult, în cele atipice, care ne clatină liniştea aparentă, devenim inumani. Dacă ai puterea să spui „Copilul meu este autist”, cea mai frecventă dovadă de compasiune pe care o primeşti este „Ah!”.

Oamenii cu adevărat oameni există şi la noi. Ce-i drept sunt puţini, dar, pentru părinţii copiilor cu dizabilităţi asta înseamnă mai mult decât „îngeri păzitori”. Ei sunt „speranţă”, „şansa” pentru copilul lor.

Foto: Facebook

glenn elicopter glenn glenn1 glenn2 glenn3 glenn4 glenn5 glenn6 glenn7 glenn8 glenn9 glenn10 glenn11 glenn12 Glenn13

 

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Scrie-ne părerea ta

Spam protection by WP Captcha-Free