Muză pentru mulţi dintre fotografii epocii ei, inspiraţie pentru „Breakfast at Tiffany’s” , femeie liberă din toate punctele de vedere, care a trecut în palmares numeroşi amanţi şi cinci mariaje,Dorian Leigh, femeia de o frumuseţe sculpturală, a fost primul supermodel din istoria modei.  Prima care merita cu adevărat acest supranume.

Prietenului ei, Truman Capote, îi plăcea să o numească „Happy-Go-Lucky”, făcând, desigur, referire la filmul „Despre fericire şi alte nimicuri” şi la personajul central al acestuia, nebunatica Poppy,  şi a spus că a fost cea care a inspirat personajul  Holly Golightly din romanul său „Breakfast at Tiffany’s”. Jumătate dintre prietenii autorului au fost de acord cu asta, aşa că nu pot înclina decât către ipoteza că Dorian a fost vecina lui Capote în Manhattan, tot aşa cum Holly a fost vecina romancierului interpretat în film de George Peppard. Ca şi Holly, Leigh a iubit mult. Un corp ca al ei, subţire ca o ţigară Vogue, stilul impecabil înnăscut, atitudinea de regină, i-au permis fără niciun efort lui Audrey Hepburn să triumfe într-o lume unde starurile erau mai mult gioconde.

Siluetă grafică, un gât ce părea nefiresc de lung, buze pline, voluptoase, sprâncene arcuite, aproape circumflexe, Dorian Leigh a fost fără doar şi poate imaginea anilor ’50, primul „supermodel” – primul manechin care a marcat atât moda, cât şi fotografia de gen, întregul imaginar al timpului său şi al unui deceniu.

Preţul celebrităţii

Născută în 1917 la San Antonio, Texas, Dorian Elizabeth Leigh Parker face parte, asemenea lui Holly Golightly, dintre acele fete care sunt plămădite pentru a se reinventa, desigur, cu preţul „amputării” propriului nume, preţ al renaşterii într-o altă lume, departe de familie şi de tot ce a încemnat ea până atunci. Dorian Leigh a renunţat la Parker, nume moştenit de la tată, la fel cum Holly a decis într-o zi să nu mai fie Lula Mae, micuţa orfelină căsătorită de la 14 ani. La rândul ei intrată într-un mariaj timpuriu, la 20 de ani, Dorian a divorţat doi ani mai târziu, trezindu-se singură, alături de doi copii care o vedeau mai mult ca pe o tovarăşă de viaţă. A lucrat o perioadă în domeniul aviaţiei, pentru ca apoi să se stabilească la New York unde şi-a câştigat pentru scurt timp existenţa făcând curăţenie într-un pub. Manechin s-a făcut pentru că banii câştigaţi erau simţitor mai mulţi.

În 1944, la îndemnul Dianei Vreeland (viitoarea directoare de la „Harper’s Bazaar”, care a sfătuit-o să îşi ascundă cei 27 de ani şi să spună că are doar 19), a semnat un contract cu o agenţie de modele. Tot Vreeland a fost cea care i-a facilitat apariţia pe coperta „Bazaar” într-un pictorial grandios realizat de celebrul forograf Louise Dahl-Wolfe. Minimalismul stilistic a rămas şi acum în amintirea fashioniştilor – singura pată de culoare a fost atunci trandafirul aşezat pe micuţa pălărie din tul negru purtată de Dorian. Flerul lui Vreeland nu a dat greş nici de această dată. Ochii de un albastru profund au impus-o pe Dorian Leigh drept una dintre personalităţile derbordând de sexualitate din epoca sa.

Arta seducţiei

Dar, dincolo de fizicul care emana o senzualitate toridă, la era vorba foarte mult despre atitudine, o atitudine foarte teatrală, studiată, similară celei a unui actor profesionist, ceea ce a transformat-o în muză pentru fotografi de renume precum Avedon, Irwing Penn sau Cecil Beaton. Acesta din urmă i-a dedicat lui Dorian câteva pagini din cartea sa „Fotobiografie” (1951). Aici, el povestea că modelul era la fel de exigent din punct de vedere profesional ca majoritatea fotografilor cu care lucra şi că avea un talent actoricesc extraordinar, care îi permitea să interpreteze cu uşurinţă mai multe roluri, să intre în pielea mai multor personaje şi să adopte stări diferite într-o singură şedinţă foto.

Eileen Ford, care conducea una dintre cele mai mari agenţii de modele, Ford Models, a primit-o pe Dorian fără ezitare – „Ştia instinctiv care sunt aşteptările fiecărui fotograf de la ea şi  parcă învia la fiecare bliţ”, spunea Ford într-un interviu acordat în 1997 revistei  „The Roanoke Times”.

Rezultatul: într-un singur an, 1946, Dorian Leigh  a apărut de şapte ori pe coperta „Vogue”, şi a devenit imaginea a cinci buticuri de lux, precum şi emblema unor noi tendinţe promovate de Revlon: roşul pe buze şi verdele pe unghii. În următorii şase ani, chipul ei a putut fi admirat pe copertele a 50 de reviste diferite.
În pictorialul „Fire and Ice”, realizat în 1952 de fotograful Avedon, manechinul a apărut purtând un furou lamé, având pe umeri o capă de un roşu sângeriu, outfit care a făcut din Dorian înruchiparea femeii libere, care nu se teme de sex sau de dorinţa masculină pe care o provoacă şi care poate, atunci când doreşte, să se şi bucure de asta.  „Pentru voi, aceia cărora vă place să vă jucaţi cu focul … care aveţi curajul să dansaţi pe gheaţă subţire”, era sloganul campaniei Revlon, a cărei imagine a fost şi care i se potrivea de minune.  Aceeaşi imagine a transpus-o şi în viaţa personală, devenind astfel, pe bună dreptate, o „social butterfly”.  Însă, spre deosebire de Holly Golightly – cantautoare britanică, cu care era deseori asemănată, Dorian era apreciată pentru talent, fiind curtată de ce mai frumoşi şi mai bogaţi  bărbaţi tocmai pentru francheţea pe care o demonstra în repetate rânduri. „Şi aşa a trebuit să plătesc nişte poliţe, ceea ce n-ar fi fost posibil fără ei (bărbaţii – n.r.) Nu era vorba despre bani… pentru că s-a demonstrat că nu îi am”, mărturisea libera Dorian, plasându-se astfel la ani lumină distanţă de noua generaţie de modele disperate să prindă un loc cald la braţul unui bărbat bogat.

Iubirile

Când Charles Revson, magnatul din fruntea imperiului Revlon, a dorit să o ceară în căsătorie şi i-a oferit orhidee extrem de scumpe, frumoasa Dorian nu a apreciat deloc gestul pe care l-a calificat drept o vulgaritate „nemaiîntâlnită”.  „ Să zicem că nu am vrut să îşi trimit direct banii”, i-a răspuns Revson, cu un umor demn de caracterul celei care l-a provocat.

Dar, pe când refuza pe bandă căsătorii cu bărbaţi celebri, Leigh se arunca în aventuri amoroase cu muzicieni de jazz – Dizzy Gillespie, Buddy Rich – , fotograful Irwing Penn (pe care ea a pretins că l-a lansat), producătorul Sam Spiegel, cântăreţul Harry Belafonte, romancierul Irwin Shaw şi poetul Robert Graves.

Însă marea dragoste a lui Dorian Leigh a fost un bărbat căsătorit, Alfonso Cabeza de Vaca y Leighton, al XIX-lea marchiz de Portago, cu care s-a căsătorit în Mexic, deşi acesta era deja căsătorit. Chiar înainte ca mariajul lor să fie declarat ilegal, în 1957, acesta a murit într-un accident în timpul unei curse de maşini ce avea loc în Italia. Dorian, care spunea că mai degrabă îşi doreşte un un copil decât un mantou de blană de vizon şi care va avea cinci copii din tot atâtea căsătorii, a dat naştere, din această legătură cu marchizul de Portago, unui fiu, Kim, care, în 1977, se sinucide, o întâmplare care avea să o ucidă încetul cu încetul şi pe Dorian. Modelul şi-a întors faţa spre creştinism şi a scris, în 1980, autobiografie „The Girl Who Had Everything” („Fata care le-a avut pe toate”), pentru ca „alţi Kim şi părinţii lor să poată învăţa din experienţele mele nefericite”, dar şi „Clătite” (cu subtitlul „De la Flapjacks la Crepes”) Pancakes (“From Flapjacks to Crepes”)  şi „Gogoşi” (Doughnuts), izvorâte din pasiunea ei pentru bucătărie. Toate astea erau în contradicţie cu rochiile couture, cu banii nemunciţi şi cu amanţii şic care au făcut parte, la un moment dat, din viaţa ei.

„The Ugly…” din spatele frumuseţii

Dorian Leigh a renunţat la modeling şi s-a mutat în Europa după ce s-a îndrăgostit de spaniol. Mai târziu, a făcut istorie prin înfiinţarea primei agenţii de modele la Paris, cu care a avut un succes imens. Colaboarea pe această temă cu mai vechea ei prietenă Eileen Ford a fost de bun augur. Agenţiile conduse de ele reprezentau modele în întreaga lume şi, dincolo de rolul de impresariat, juca şi un al rol deosebit de important – acela de protector al modelelor de “noua ameninţare a agresorilor” care încercau să păteze imaginea modellingului. În cartea sa, “Model: The Ugly Business of Beautiful People”, Michael Gross a detaliat activitatea în domeniu a celor două. Ford şi Leigh au creat o ligă transatlantică menită să distrugă imperiul ridicat de John Casablancas, Elite Model Management. Într-un interviu acordat lui Gross pentru cartea, Casablancas povestea cum Eileen şi Dorian îşi făcuseră un obicei din a fura modele de la el şi cum aproape că l-au dus nu doar aproape de faliment, ci chiar în pragul nebuniei.

În ultimii ani însă, afacerea în modeling a lui Leigh a scăpătat, aşa că ea a părăsit Parisul şi a deschis propriul restaurant în sudul Franţei. Pentru  că viaţa mereu are grijă să te încarce cu amintirile din trecut. O viaţă pe care Dorian Leigh a încercat să o ducă cu picioarele pe pământ, până pe 7 iulie 2008, când şi-a luat rămas-bun.

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Scrie-ne părerea ta