tabacuNu mă gândeam vreodată să scriu despre vreun coleg la trecut. Nu mi-am dorit niciodată să fac asta, iar la “Rămas bun” şi despărţiri în general am fost mereu o catastrofă.

Pe Horia l-am cunoscut în redacţie la EVZ în 2010. Am luat la cunoştinţă fulgerător cu background-ul lui – pe cel profesional îl ştiam, tot din auzite, într-o oarecare măsură; în ceea ce priveşte viaţa personală, părerile erau împărţite, în funcţie de afinităţi.

Lumea presei a devenit o junglă, aşa că să înghiţi etichete pe nemestescate, fără discernământ, înseamnă că eşti complet idiot. Mie nu mi-a trebuit mult să văd în “Babacu”, aşa cum îl alintam în departament, blândeţe, bun simţ şi kilometri de cultură greu de egalat.

Venea şi pleca fantomatic, fără tam-tam. Vorbea puţin şi extrem de politicos, chiar şi atunci când te contrazicea. Avea răbdarea pe care mulţi dintre noi nu o mai avem şi te asculta pănă la capăt când încercai să îl convingi de vreun subiect. Picior peste picior, cu capul uşor plecat într-o parte, aştepta să-ţi termini argumentele.

În mine a avut încredere. O încredere pe care nici acum nu îmi dau seama când i-am câştigat-o. Dar mi-a demonstrat-o ca necondiţionată când pentru serialul ziarului, “După 20 de ani”, m-a lăsat să-mi fac de cap cu “Adevărata mama a lui Ion Iliescu”. A râs mult atunci de ideea mea care avea să facă spectacol printre cititorii EVZ. Au urmat şi altele.

Tot Horia a fost acela care m-a încurajat să merg mai departe, deşi m-a avertizat că “peste tot este la fel”. Când am părăsit EVZ, cu ochii în lacrimi, pentru că ziarul acesta a fost şi continuă să fie prima mare iubire – demisionasem de nervi -, mi-a spus atât: “Păcat. Trebuia să te mai gândeşti.”

Aveam noi nişte planuri editoriale mari. Eu le-am lăsat baltă.

Ne-am revăzut după un an, pe aceleaşi holuri. Eu în altă redacţie, el tot în cea veche. Mai venea în vizită la Libertatea, la prieteni. Aceeaşi apariţie discretă. Se oprea la biroul meu, mai schimbam două vorbe şi trecea mai departe.

Ne intersectam afară, la ţigară. El singur, de cele de mai multe ori, fumând cu gândul şi privirea duse departe. “Ce faci, Horia?” Urma un zâmbet trist. “Nu mare lucru. Auzi? Ce ştii de… cutare lucru sau cutare vedetă?”. Mai o galerie de artă, mai o lansare de carte, mai o îmbârligătură mondenă, pentru care îmi construia o bază solidă… Din bucătăria internă nu discutam, pentru că, aşa cum spusese, “toţi sunt la fel”.

“Să stai liniştită. Nimic nu merită să te superi. Nimănui nu-i pasă.” Asta mi-a spus ultima dată.

Credit foto: Lazăr Dinu

 

Articole inrudite:

  • Ne pare rau, nu au fost gasite articole inrudite...
Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Scrie-ne părerea ta