florin dobreInterviu cu designerul Florin Dobre, realizat de Cristina Turnagiu Dragna

Într-o după-amiază de februarie îmi dau întâlnire cu Florin Dobre, designerul care a împărţit în două lumea modei din Bucureşti. A reuşit, cu o prezentare făcută la Paris, să pună în tabere separate admiratori şi opozanţi cum nu a mai făcut niciun alt designer până acum. Din 18 ianuarie, pe Dobre ori îl iubeşti, ori îl urăşti. Indiferenţi nu există.

Am încercat să citesc tot ce am găsit despre el, să văd tot ce se poate vedea nu vreau să vorbesc însă cu nimeni despre el, nu cer nici o părere, nu se ştie în ce tabără nimeresc! Aşadar vi-l “predau” mai jos, aşa cum l-am perceput eu într-o întâlnire de 5 ore începută în noul Palazzo Lido şi terminată în atelierul designerului din Piaţa Amzei.

Descopăr pentru început un tânăr bărbat entuziast, bucuros de ce se întâmplă în jurul său, cu multă carismă. Cred că şi această carismă face din Flore Dobre liderul unui grup de tineri aflaţi în avangarda curentelor urbane underground, o comunitate cosmopolită şi eclectică de fete şi băieţi care îşi doresc să se exprime diferit de majoritate: personal, vizibil, autentic, îndrăzneţ şi creativ. Sunt cei care vor să facă lucrurile în felul lor, cei care îşi asumă, uneori admiraţia, alteori dispreţul semenilor lor pentru propriile alegeri aflate în afara zonelor de confort şi care sunt motorul culturii urbane contemporane. Sunt cei care fac să se mişte oraşul ziua şi să clocotească noaptea. Sunt cei care umplu cluburile, galeriile, sălile de spectacol, pieţele pentru concertele în aer liber şi subsolurile pentru evenimente hip şi care ţin în viaţă Vama Veche şi Mamaia, Fundata şi Poiana Braşov.

Cum te-ai “împrietenit” cu designul de modă?

Până pe la 14 ani, viaţa mea a fost un vis: eram cel mai iubit copil de către profesori, de către părinţi, de către cunoscuţi, eram super-sportiv, jucam fotbal ca un dement, eram lider de gaşcă  şi toată lumea îşi dorea să fie în preajma mea. Pe la 13-14 ani mi-am făcut prima pereche de pantaloni la comandă, după un model pe care i l-am desenat unui croitor din Constanţa.  După, am început să îmi modific hainele cumpărate de ai mei şi, ulterior, să comand haine unor croitorese. Pe la 16-17 ani aveam cea mai tare gaşcă de prieteni, făceam cele mai trăsnite chestii  şi ştiam că hainele vor avea o însemnătate mare pentru mine, indiferent ce am să fac. Cam tot de pe atunci aveam prieteni care îşi doreau să se îmbrace ca mine şi mă admirau pentru cum mă îmbrac, dar am început să primesc şi nişte priviri ciudate, cu care nu eram obişnuit… Mă rog, mi le-am asumat, am trecut mai departe. Mi-am dat seama mult mai târziu că hainele erau cele care m-au vârât în ambele situaţii.

Hainele au cu mine o relaţie de multă vreme. Relaţia noastră a evoluat mai ales în ultimii 4-5 ani. Avem o poveste lungă şi sinuoasă. În ’94 ele au pus stăpânire pe mine. S-a întâmplat când mi-am cumpărat pe mulţi bani cel mai nou “Harper’s Bazaar” cu toate colecţiile masculine prezentate pentru sezonul ’95-’96.  Acela a fost declicul. Ştiam ce am să fac. În următorii ani, eu şi băieţii mei eram cei mai trendy băieţi de la mare. Toţi eram foarte bine îmbrăcaţi, aveam apariţii aproape dramatice pe oriunde mergeam. Eram ca o trupă de şoc. Pe unde treceam, oamenii ne remarcau hainele mai întâi şi abia după aceea pe noi.

În 2005 am venit la Bucureşti să “fac ceva cu mine”. Mi-am dat trei ani. Dacă reuşeam era OK, dacă nu, mă întorceam la Constanţa şi acceptam postul de profesor de sport.

A fost o perioadă minunată între 2005 şi 2008. Am cunoscut designeri şi artişti, nu am ratat nimic din ceea ce consideram că ar fi trebuit să fie vazut. Bucureştiul mă iubea şi eram prieten cu cei care contau – Adrian Oianu, şi el din Constanţa, mi-a propus să fac o linie de haine. Am zis că rău nu poate să fie, doar că, odată cu lansarea primei colecţii, în 2009, ceelor cărora până mai deunăzi  le eram  amic, brusc, le-am devenit antipatic. Ceea ce dovedeşte încă o dată că hainele mi-au adus cei mă buni prieteni şi mi-a adus şi mari antipatii, la fel cum mi-au creat cele mai emoţionante, mai valoroase şi mai intense momente dar şi cele mai mari probleme.

Aş putea spune că avem o relaţie năbădăioasă, cu momente de maxim care zburdă permenent între  cele două extreme.

Care crezi că sunt elementele care te-au format? Ce te-a modelat pe dinăuntru, cine ţi-a format gustul, stilul, cum ţi-ai conturat personalitatea creativă? Te-a influenţat cineva în mod special?

Cred că am fost modelat de cele trei pasiuni ale mele: de  sport, de pasiunea pentru haine şi de cea pentru spectacol. Eu am fost întotdeauna foarte atent la cum arăt. Sunt crescut pe terenul de sport - am terminat Facultatea de Educaţie Fizică şi pentru mine trupul meu este “un templu”. Trag de el şi azi – anul asta am termiant Maratonul Internaţional de la Bucureşti  – şi nu-l las o clipă. Asta mi-a adus tărie de caracter, coordonare în lucrul cu echipa, leadership şi fairplay, fără de care sportul nu există. Eu nu exist fără fairplay în relaţia cu cei din jurul meu! Am dat, de asemenea, mare importanţă modului în care mă îmbrac, la cum ies pe stradă,  la ce transmit oamenilor din jurul meu. Asta mi-a adus disciplină, libertate de exprimare, mi-a educat gustul în ceea ce înseamnă formă, cromatică, textură, volum, design, mi-a dezvoltat capacităţi de adaptare instinctuală şi de exploatare intuitivă a oportunităţilor. Atenţia mea acordată trupului şi hainelor însă a fost permanent alimentată de pasiunea pentru lumea spectacolului. Pentru mine spectacolele erau o sursă de cultură reală, fie că erau date la radio ori la televizor, tot ce se dădea prin anii ’80 pentru mine era aur.

Pe lângă asta, Dumnezeu şi primarul Constanţei au hotărât să se construiască lângă casa mea Teatrul de Vară Soveja. Am văzut toate spectacolele puse pe scena aia. Mă duceam şi de 10 ori. Vedeam repetiţiile, vedeam spectacolul şi mă duceam în culise după. Am crescut cu marii artişti ai României – Dem Rădulescu, Amza Pelea, Mălăele, Rebengiuc, Ciulei.  La Constanţa am văzut spectacole de teatru antic puse în scenă de Silviu Purcărete şi spectacole de operă şi balet la “Oleg Danovski “, după care tânjea toată România. Şi azi cred că mocheta din Teatrul de Stat din Constanţa e luată cu banii mei de corn lăsaţi cu consecvenţă la caserie timp vreo 10-15 ani.

În Constanţa erau 7 cinematografe – mă duceam în fiecare zi la unul, că prin ’80 şi ceva ’90 filmele erau ţinute câte o săptămână în cinematografe. Sunt sigur că o parte din mine a fost astfel modelată să facă faţă spectacolului, să îl iubească şi să îşi dorească să facă parte din el. Cred că dacă nu făceam haine eram pe scenă. Nu eram actor, însă eram star rock. Cred că aş fi fost foarte bun. Toată această încărcătură dramatică şi lirică acumulată la Constanţa se completa cu ce vedeam la Bucureşti – băteam Comedia, Naţionalul şi Bulandra cu soră-mea şi cu prietenii mei de câte două- trei ori pe lună. Sunt sigur că de aici mi se trage apetenţa pentru spectacol, pentru spectaculos şi pentru încărcătură dramatică.

Concluzionez din ce îmi spui că eşti într-un fel un “produs” al culturii româneşti din perioadă ’80-’90,  spre 2000…

Da, însă cu puternice influenţe occidentale pop-rock-punk şi electro. Gândeşte-te că eu îmi trăiam un sfert din viaţă în port: găseam aici cea mai nouă muzică şi cele mai noi filme. Eu vedeam şi înainte şi după Revoluţie tot ceea ce scoteau greii pop-ului şi rock-ului din perioada respectivă. Vedeam şa mâna întâi concertele integrale ale unor  trupe la modă. Eram foarte bine documentat şi informat în ceea ce priveşte trendurile, muzica, videoclipurile, costumaţia de show, viaţa lor. Şi mai găseam în port ceva foarte “occidental”:  mă duceam la Poarta 4 la cimitirul de maşini. Erau acolo nişte minuni pentru care astăzi mi-aş da o mână. Le studiam ca pe nişte obiecte de artă, vorbeam cu băieţii de acolo şi, după aceea, mă duceam să caut poze cu ele. Ştii că acum îmi dau seamă că probabil de aici mi se trage şi pasiunea mea pentru maşinile old style. Eram înnebunit după maşinile alea – Forduri, Citroen, Triumph, Mercedesuri, Renault-uri. Le aduceau oamenii că unele îmbătrâniseră rău şi ele şi stăpânii, iar alţii poate nu aveau cum să le întreţină, piese nu se importau şi probabil le aveau din vremurile bune.

Acum ai o “Zeiţă”

Da, am un Citroen DS ( în franceză:  Zeiţa ) pe care am adus-o pe roţi din Franţa.  A făcut la primul drum spre România 4000 de km şi este visul meu devenit realitate: este maşina pe care mi-am dorit-o întotdeauna, pe care am văzut-o acum 5 ani, undeva pe net, şi pe care am regăsit-o anul trecut când am avut destui bani să-mi iau un “old style car”. Simt că mă completează şi îmi creează o stare euforică de fiecare dată când mă sui în ea.

Cum îţi explici dualitatea asta : eşti liderul unui grup aflat în avangarda curentului underground dar preţuieşti maşinile old style, sportul în aer liber şi văd în hainele tale o latură aproape dandy?

Habar nu am, nu mi-am pus problema asta niciodată. Sunt un tip care trăieşte în prezent, cu binele şi relele lui, cu ceea ce îmi place să fac şi îmi asum toate acţiunile mele cu mare degajare. Habar nu am! Acum că ai menţionat-o, iată, o conştientizez şi eu. Trebuie să îţi spun însă că mă ştiu un individ cu pasiuni şi acţiuni contradictorii. Comportamentul meu e controversat şi acum. Când mă gândesc mai bine, cred despre mine că am de fapt 4 oameni diferiţi care mă “populeaza”! Dar, cum asta sună schizofrenic, am să încerc altfel: cred că am o “compartimentare” cvadruplă sau şi mai bine zis vieţuiesc între 4 mari stări : eu sunt “cumva” când sunt într-o relaţie şi “altcumva” când sunt singur. Asa cum sunt “cineva” când lucrez şi “altcineva” când sunt cu prietenii în club. Pentru mine, acestea sunt stările esenţiale : singur sau împreună, la muncă sau în timpul liber. După cum vezi am spus “în timpul liber” şi nu “la distracţie” pentru că eu mă distrez tare la muncă. Aşadar, toate alegerile mele ţin de starea în care mă aflu. 

Personal sunt sensibil, atent, cred în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu, în fidelitate şi în dragostea adevărată, cea care te ia de mână şi cu care mergi până în ultima zi a vieţii, aşa cum mi-a arătat mie că trebuie dusă o căsnicie cel mai bun prieten al tatălui meu – 70 de ani lângă femeia de care s-a îndrăgostit la 19 ani. În viaţă profesională însă nu sunt deloc un personaj comod, un călduţ sau un drăguţ. Eu stârnesc, provoc, intrig. Îmi fac numărul ca un actor. Fac show-uri demente, haine teatrale, care intrigă, nonconformiste, atipice, eu mişc oameni. Îmi place să deschid uşi, să fac ce nu s-a mai făcut, să merg acolo unde nu s-a mai dus nimeni, să fiu primul, să fiu cu un pas în faţa vremurilor mele. Mereu am fost aşa. Am pus mereu picioare de pod.

Ştii, nu eşti deloc modest!

Ştiu! Îmi asum lipsa de modestie bazându-mă pe faptul că toţi oamenii care au însemnat ceva la un moment dat şi-au conştientizat propria valoare şi ştiau exact cine sunt şi ce fac pentru ai lor. Unii se manifestă public aşişderea, alţii nu. Eu am hotărât că pot să “îmi asum public” lipsa de modestie.

În acelaşi timp, văd în CV-ul tău şi în evoluţia brandului FLORIN DOBRE că ai ceva motive să nu pledezi falsă modestie.

Păi până una alta, de când am intrat în modă, parcursul meu este ascendent, nu am sărit nici un sezon, mi-am prezentat colecţiile cu regularitate, site-ul meu este realizat impecabil, sunt invitat de către companii multinaţionale să particip la proiecte de anvergură, am artişti şi clienţi care îşi doresc să îmbrace hainele mele, avem şedinţe foto şi campanii vizuale excepţionale şi cei mai buni artişti ai pieţei îşi doresc să lucreze cu noi – de la fotografi la graficieni, la directori de imagine, muzicieni, oameni de PR, de strategie sau creaţie, toţi îşi găsesc în brandul FLORIN DOBRE un partener şi un spaţiu nelimitat de expresie. Vin către noi cei care înţeleg, cei care sunt open minded, cei care trăiesc în prezent şi savurează vremurile în care traiesc. Sunt cei care, peste câţiva ani, vor fi daţi de exemplu drept vizionari, drept curajoşi, drept creativi nebuni şi frumoşi ai timpului lor.

Mai toţi nebunii frumoşi ai timpului lor sau ai marilor oraşe culturale au fost percepuţi de către contemporanii lor drept nişte “ciudaţi”, “neadaptaţi”, “frustraţi”, “neînţeleşi”. Tu cum te raportezi la comentariile celor din jur?

Încerc să rămân realist şi focusat pe ce am eu de făcut. Să îmi urmez instinctul şi calea. Să cred că trebuie să las timp oamenilor să mă înţeleagă şi să alerge în ritmul meu. Ştii, după Paris s-au mai găsit unii şi alţii care să spună că “aşa ceva nu se face”, că “e ruşinos să îţi faci show-ul la Paris în afara programului oficial”, că sunt “sfidător şi plin de tupeu”. Nu m-am supărat despre ce au scris – vax albina – ci am fost surprins că nu au înţeles, nu au văzut ceea ce ceilalţi de dincolo au văzut în acest demers un act de curaj, dar şi de frondă, dar mai ales o asumare a unei atitudini “think outside the box”, exact ceea ce blogerii de modă au făcut acum 5-7 ani, când s-au dus cu tupeu, să fie băgaţi în seamă de designeri pentru că erau siguri că fac bine ceea ce fac, pentru că voiau şi puteau. Şi acum 5-6 ani erau arătaţi cu degetul, catalogaţi ca obraznici şi ţinuţi pe la uşi.

Azi stau în rândul întâi şi sunt întârziate show-rile ca să îi aştepte. Au gândit diferit şi au acţionat cum au crezut de cuviinţă. Alexandru Lăpuşneanu RULES – ” Dacă voi nu mă vreţi IO vă VREU! “a funcţionat şi au deschis drumul, au dus greul “sprâncenelor ridicate, privitului peste umăr şi ochilor daţi peste cap”. Eu mi-am asumat greul primului care “face altfel”, care ştie, poate şi vrea. Nu m-am dus să cer atenţie organizatorilor şi nici buyers-ilor şi nici vedetelor. Am avut nevoie să merg acolo atunci pentru că mă interesau bloggerii şi nu mi-aş fi permis să-i aduc pe toţi cei care au venit la Bucureşti. Dacă locul unde îi găseam pe toţi la un loc ar fi fost Buenos Aires, probabil acolo m-aş fi dus după ei. Sper să fiu primul dintr-o serie lungă de îndrăzneţi care să arate că se poate să împarţi prima pagină din Le Figaro cu John Galliano, chiar dacă nu ai un show în programul oficial.

Ştii care sunt momentele care îmi confirmă că fac bine ceea ce fac? Atunci când mari oameni, personalităţi sau oameni profunzi şi buni, oameni speciali de aici sau din străinătate şi cu deschidere către nou şi contemporan vin şi îmi spun că sunt impresionaţi de munca mea, dar, mai mult, sunt foarte plăcut surprinşi de persoana omului FLORIN DOBRE. Acela este momentul meu de revelaţie, de împăcare cu mine, este momentul în care o sun pe soră-mea să-i spun ce mi-a fost spus sau ce mi s-a întâmplat.

De unde atâta energie? De unde te încarci?

Pe lângă “bateria” personală încărcată în orele de sport, încerc să îmi creez o “arhivă” de stări, de personaje, de poveşti, de controverse, de idei, de confilicte, de explicaţii şi imagini din ceea ce trăiesc, citesc şi văd în fiecare zi. Mă inspir din cărţi şi filme, din oameni diferiţi şi puternici care mă impresionează şi din oameni valoroşi pe care îi întâlnesc în fiecare zi. Cred că sunt şi uşor impresionabil. Mă marchează lucrurile altfel, poveştile profunde, marile adevăruri, forţa creatoare care sălăşluieşte în oameni. De aceea îl admir şi preţuiesc pe Ion Bârlădeanu. Pentru mine el este Floarea de Mucegai a artei contemporane româneşti.

Şi continui să creez pentru energia pe care o primesc din partea clienţilor mei care pleacă încântaţi şi spun tuturor ce haine îmbracă fără să le cer eu asta, pentru vibe-ul care se întoarce din sală în timpul prezentărilor. Mă încarc din încurajările celor care văd în mine mai mult decât un non-conformist şi a celor care cred în mine şi pentru că există un număr suficient de mare de clienţi care îmi cumpără lucrurile. Şi, nu în ultimul rând, pentru că primesc aprecieri din partea unor oameni cu adevărat valoroşi şi a căror autoritate şi reputaţie este de neatins. Aceia sunt cei care contează pentru mine.

Şi-mi mai iau energie de la orice bărbat bine îmbrăcat pe care îl întâlnesc pe stradă, fie că este îmbrăcat elegant, fie că are o abordare personală a hainelor şi stilului, diferită de ce a majorităţii. Văd în ei oameni puternici, siguri pe ei, creativi, au forţă să înfrunte privirile chiorâşe şi răutăţile spuse în colţul gurii. Ei sunt cei care fac lucrurile să meargă. Şi mie îmi place să fac lucruri. Tot timpul. Îmi spun băieţii că am energia unei locomotive.

Cum sunt clienţii tăi? Îţi seamănă, te regăseşti în ei?

Înainte de toate trebuie să ştii că eu creez pe modele total atipice şi pe modele-prieteni, foşti clienţi actualmente fani Florin Dobre – sunt cei pe care îi vedeţi în prezentările mele şi cei care, în viziunea mea, reprezintă cel mai bine tipologia unui client. Nu vă ascund că am avut şi surprize absolut încântătoare cu persoane care aş fi jurat că nu-mi vor călca în atelier vreodată şi acum îmi comandă haine prin telefon.

Revenind, clienţii mei vin din zone diferite, toţi au însă în comun aceeaşi apetenţă pentru lucruri absolut speciale, care să le pună în valoare personalitatea creativă, haine vizibile şi cu impact puternic. Aşa sunt şi clienţii dar aşa sunt şi prietenii mei. Şi am mai observat ceva: la mine vin două feluri de clienţi – dintre cei care ştiu exact ce piese îşi doresc din colecţiile mele şi dintre cei care vor să se îmbrace ca mine… Eu am atelierul plin de oameni tot timpul. Jumătate sunt prieteni jumătate sunt clienţi. De cele mai multe ori îi încurc. Bine că se ştiu ei pe ei şi unii cu alţii. 

Cum percepi piaţă de modă din România?

Mică, activă, în creştere. Cu uriaş potenţial să mişte lucruri în lume. Cu presă de modă slabă şi deloc interesată de ce se întâmplă cu adevărat în ateliere, în magazine, pe piaţă, cu consumatorii de produse româneşti. Fără un calendar de evenimente care să pună laolaltă designerii români. Cu fete şi băieţi cu mare potenţial creativ, dar lipsiţi de curaj. Ştii că avem în România un genial designer? Se numeşte Matei Corvin şi este la 10 clase peste tot ce a existat sau există în acest moment aici. Ştie cineva ce face, scrie cineva despre el, s-a dus vreun jurnalist să vadă ce-i la el în atelier, ce gândeşte, cum creează? Avem o piaţă de modă pentru creaţii de designer, dar ea este sufocată de paginile de publicitate plătite de importatori de haine cu labeluri sunătoare şi de stilişti cărora le este lene să bată atelierele sau magazinele – alea câteva care vând designeri români – sau să se intereseze de ce fac oamenii ăia. Noroc cu Facebook-ul, aşa mai văd şi ei pe ce lume trăiesc.

E genial FaceBookul ăsta! E genial prin deschiderea pe care o creează unor designeri români buni şi talentaţi de a-şi găsi public, de a se prezenta celor care contează pentru ei, de a-şi face cunoscute evenimentele… Cum avem o piaţă de modă plină de orgolii stupide, de provinciali -“ paradoxal, da, o spun eu unul care vine de la Constanţa – netul a devenit aşa, un fel de surogat de revista presei de modă. Oricum, jurnalişti care să-şi exprime o părere pertinentă şi argumentată despre ceea ce văd sunt rara avis. Şi este frustrant, pentru că aştepţi un feedback profesional pe măsura muncii tale şi el nu are din partea cui să vină.

Ştii, eu am venit la 30 de ani în Bucureşti pentru că îl consider un loc fertil, are energie bună, are zvâc. Este un oraş care te primeşte să arăţi ce poţi. Mi-am dat trei ani să fac “ceva” cu mine în Bucureşti şi exact la trei ani de la “marea descălecare”, în decembrie 2009 am avut prima prezentare. Şi nu oricum – cu Philippe Guillet stilist al colecţiei mele de debut, cu cei mai buni prieteni ai mei în calitate de modele. Mi-am dat atunci tot trei ani să ajung să prezint în străinătate. În ianuarie 2013 am prezentat la Paris. Aşa funcţionez eu!

Văd că funcţionezi în deadline-uri de câte trei ani ! Ce obiectiv profesional ţi-ai spus în gând pentru 2016?
Am unul, clar, dar nu ţi-l spun, stai să ne mai împrietenim puţin! Acum îl ştiu doar Ionuţ (prieten şi PR FLORIN DOBRE ), Ana (prietenă şi şefa de atelier) şi soră-mea!

Pentru obiectivele personale funcţionezi tot în salturi de câte trei ani?

Nu! Aici sunt legat de cele două stări care au legătură cu existenţa sau lipsa unei relaţii stabile în viaţa mea. Când sunt îndrăgostit sunt responsabil şi fidel şi implicat 100%. Relaţiile mele au durat de regulă câte 4 ani, cea mai mică a durat 2 ani, nu zbor din floare în floare şi preţuiesc fiecare femeie care îmi este alături. Iubitele mele au înflorit lângă mine. Dar, marea dragoste, aceea care să te ia de mână, cum am zis, încă nu a aparut. Sunt în căutarea ei.

În rest, încerc să iau maximum din tot. Ai mei m-au lăsat liber de pe la 12-13 ani, să aleg ce îmi doresc, să merg unde vreau. Au avut o încredere extraordinară în mine şi nu le pot mulţumi niciodată pentru acest mare dar pe care mi l-au făcut. Am putut mereu să fiu Liber să fac ce cred că este bine. Nu am regrete, nu mă plâng şi nu dau înapoi. Până acum am fost călăre pe viaţă. Şi mă simt bine deasupra. Am citit odată ceva care cred că mă defineşte oarecum: “I do not follow the river! I am the river!”

Mi se întâmplă rar să nu ştiu ce să spun. În faţa unei asemenea lipse de modestie dar în admiraţia efervescenţei cu care Florin Dobre se mişcă într-o piaţă care abia dacă dă semne de viaţă, îmi asum libertatea comodă a observatorului care, cu inima şi ochii deschise, îşi doreşte să se lase impresionat, surprins, cucerit.

Figură prietenoasă, ochii albaştrii care ” vorbesc” franc şi umorul lui Dobre te fac să-i întorci zâmbetul.

Îl las cu un zâmbet în colţul gurii, cu o încredere nebună în instinctele modelate de viaţa trăită la maximum şi uneori pe muchie de cuţit şi cu un atelier plin de oameni, care prieteni, care clienţi, care angajaţi, dau să îmi închei întâlnirea cu Florin Dobre. Doar că DOâobre este ca un peşte în apă în preajma prietenilor săi. Este mereu în centrul atenţiei. Întreabă, dar i se şi aşteaptă părerea, ascultă dar se şi aruncă în monoloage vii, punctate câteodată cu un dublu înţeles ori o poantă pe care cei apropiaţi o preţuiesc. 

- “Deci, ce ziceai despre ăia cărora nu le-a plăcut faza cu Parisul?”, îl întreabă un tânăr elegant, cu un aer de antreprenor, “fost client”, actualmente prieten şi promotor al proiectelor în care Dobre este solicitat să participe…
- Dobre (ridicându-şi ochii de pe o vestă din piele): “Tati , nu-mi pasă, dar ştii ce mă apasă? Nu au văzut pasul înainte şi nici acţiunea “think outside the box”. Au avut o interpretare personală îngustă şi deloc deschisă spre nou, spre altceva, cum cei de afară au văzut, cum ăia au înţeles şi au apreciat. Şi ai mei, care ştiau cum m-am dus şi de ce, şi-au dat ochii peste cap şi au cerut apă. Da, mă rog, nimeni nu-i profet în ţara lui şi  îţi pot confirma asta şi Ingrid (Ingrid Vlasov – n.r.) şi Hohan (Maria Lucia Hohan – n.r.) şi Lăţan  (Alina Lăţan – n.r.) şi Bodiciu (Dinu Bodiciu – n.r.)! Da’ ştii ce? Eu sunt DOBRE şi trebuie să fiu BUN! Ştii cum suntem acum? Ca Toma Caragiu în “Actorul şi Sălbaticii” a lui Manole Marcus:  Tase Caratase- personaj inspirat de adevăratul Constantin Tănase -“ geniul şi vedeta teatrului românesc, îl primeşte pe un Nimeni care îi zice: ‘Vă fac vedetă, o să fiţi cel mai tare, eu am un scenariu genial, bla bla… Ştii , el era cel mai tare deja, dar îl lasă pe ăla să zică şi, la sfârşit, îi spune asistentului său: “Dă-mi 3000 să-i dau acestui mare geniu al artei româneşti pentru această mare piesă pe care mi-a oferit-o”. Autoraşul e fericit, nevoie mare, dar asistentul zice: *Tase, nu e un geniu, e o porcărie, ăsta e un şarlatan!* Şi Tase, uşor spre el:  Da mă, e o porcărie, dar™ POATE E FLĂMÂND!”

Aşa şi cu băieţii ăştia: nu prea înţeleg cum stau lucrurile în realitate, nu au viziunea de ansamblu, dar lasă-i mai că au şi ei nevoie să muşte din ceva că poate aşa îşi câştiga ei pâinea”.

Îl las pe Florin Dobre într-o atmosferă foarte relaxată, înconjurat de prieteni în atelierul său din Piaţa Amzei, un studio comun mai degrabă în care poposesc, cu treabă sau nu prea, figuri publice interesante ori simpli amici şi unde se amestecă pictural întâmplări de prin galerii sau agenţii de publicitate, păreri despre concerte şi expoziţii şi aprecieri critice sau laudative asupra unor lansări ori personaje cu oarecare notorietate socială.

E deja seară şi pot să spun că am descoperit un FLORIN DOBRE surprinzător: un tânăr bărbat complex , realist şi efervescent, fericit şi puternic, îndrăzneţ şi determinat, credincios şi onest! Această “construcţie” are, din loc în loc, elegante accente de fairplay, amuzante derapaje creative şi incitante pasaje provocatoare. Şi are o carismă aproape periculoasă, care mă face să cred că, dacă şi-ar fi pus în gând să pună pe picioare vreo sectă sau vreo organizaţie ocultă, o grămadă de adepţi l-ar fi urmat orbeşte.

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Comments

  1. caraivan dan
    01/03/2013 at 11:24 am

    Foarte tare articolul!

Scrie-ne părerea ta