Deşi au trecut trei ani de atunci, îmi amintesc ca ieri întâlnirea cu Eugenia Enciu, după mine cel mai frumos model de la Casa de Modă Venus. Era o dimineaţă ploioasă când mă îndreptam spre atelierul ei cochet din Cotroceni. Reuşisem să obţin acest interviu cu ajutorul Dianei, fiica Eugeniei, şi ştiam că fostul model se fereşte de presă. Ulterior aveam să aflu şi de ce: ultimul interviu pe care îl acordase a fost un fiasco, mesajul ei fiind trunchiat cap-coadă. Prin urmare, nu mai simţisem de mult atâta emoţie la un interviu, iar, odată pătrunsă în atelierul Eugeniei – cochet, luminat, old fashion, dar stilat – toate s-au înmulţit cu 3. M-am liniştit abia după ce am început să ne uităm împreună la fotografii vechi şi decupaje din reviste pre-revoluţionare, liniştea a pus stăpânire pe mine.

Aşa că, din dor de oameni de calitate şi de bun gust, reiau acum un interviu de care îmi este tare drag şi care merită citit şi peste 50 de ani:

Firma de pe Calea Victoriei crea colecţii şi organiza prezentări pentru străini şi pentru “lumea bună” din epoca ceauşistă, iar modelele se mulţumeau cu faima şi cu statutul de “personaj”.

În al doilea sau al treilea an de la apariţia Evenimentului zilei, redactorul şef de atunci, Ion Cristoiu, păstra fotografia Eugeniei Enciu sub geamul biroului, iar articolul de deschidere şi poza acesteia de pe prima pagină se află şi azi în colecţia ei personală. Fost model al Casei de Modă Venus din 1980 şi până după Revoluţia din 1989, Eugenia mărturiseşte că mai cumpără foarte rar ziare, pentru că o deranjează mondenul de proastă calitate, dar admite că încă sunt mulţi oameni care îşi doresc şi acest gen de presă.

Anii de la Venus marcaţi de entuziasm şi de conştienţa de a fi “cineva”, perioada următoare şi prezentul, toate au ca numitor comun moda şi, chiar dacă Eugenia nu foloseşte cuvinte mari şi nu susţine că viaţa fără modă i-ar fi fost lipsită de culoare, se vede că lumina şi vitalitatea îi vin tocmai din această lume labilă, frumoasă şi aparent intangibilă, care este moda.

Fostul model mi-a povestit despre anii petrecuţi într-un mediu excusivist în care însă munca şi seriozitatea aveau cel puţin aceeaşi valoare ca şi azi.

Casa de Modă Venus, ce a fost, ce mai este

“Casa de Modă Venus era “VENUS”, unică pe vremea aceea mai ales pentru Bucureşti, unde mai exista o casă de modă, care avea însă alt statut. Casa de Modă Venus avea multe ateliere – de broderie, de corsete, sutiene – secţie de plisat, marochinărie, coafor, salonul de la etajul I unde clientele se puteau pregăti pentru prezentări, dar şi mulţi lucrători şi croitori. Într-un cuvânt, la Casa de Modă Venus exista tot ceea ce era necesar pentru realizarea unui produs unitar. Sediul a existat dintotdeauna pe Calea Victoriei, însă a mai fost o filială vis-a-vis de Hotel Bucureşti, lângă bisericuţa albă, care era sora mai mică a Casei de Modă Venus”, îşi aminteşte Eugenia Enciu.

Oricine putea fi client?

“Da, pentru că eram cam singura casă de modă. În rest, existau cooperativele, iar la cooperative nu se ducea nimeni să comande palton, rochie de seară, rochie de mireasă sau pălărie. În schimb, la Venus venea oricine dorea să îmbrace ceva de calitate.”

Oamenii…

“Amintiri dragi am faţă de toţi cei de la Venus şi, am constatat că situaţia este reciprocă şi după atâţia ani. Era o altă atmosferă, pe care nu poţi să o compari cu ce se întâmplă acum, nu numai la Venus, ci peste tot. Era o atmosferă lucrativă şi, chiar dacă termenul este socialist, defineşte cel mai bine ce se întâmpla în casa de modă – se coopera: se făcea o colecţie, se cobora la meşteri, apoi la probă, ne întorceam la lucrători… era o efervescenţă creatoare.

Îmi amintesc de doamna Bucur, maestră angajată la Venus care nu semăna din punct de vedere al manierei sale de lucru cu restul colegilor. Ea nu lucra după tipare, însă era lăsată să facă aşa cum dorea pentru că, pe lângă faptul că din mâna ei ieşeau lucruri extraordinare, ea însăşi era altfel, simţea altfel, era parcă dintr-o altă poveste.”

Prezentările

“Statutul nostru oficial, cu care eram angajate cu carte de muncă şi program de lucru de opt ore pe zi, era acela de “prezentator modele”. La opt fără zece veneam şi semnam condica, la fel ca în orice altă întreprindere. Deşi poate părea surprinzător că noi manechinele, nu am fi avut ce face în cele opt ore de program, nu am avut parte de prea mulţi timpi morţi. Ca peste tot, unele erau mai norocoase şi nu făceau nimic, iar altele munceau mai mult.

La Venus se făceau două colecţii pe an şi se lucra exact ca în străinătate: iarna erau prezentate ţinutele de vară, iar vara cele de iarnă. Deosebirea dintre ce era la noi şi ce se întâmpla în afară era că în sala noastră de festivităţi erau cam două grade Celsius. Dar evenimentele nu aveau loc doar la Venus, ci şi la Intercontinental.

Cert este că pentru o colecţie se lucra foarte mult, pentru că erau sute de piese. Eu, personal, îmi amintesc că prima dată am probat 40 de ţinute – nu le-am purtat pe toate pentru că eram începătoare. O prezentare cum este aceea de la Intercontinental putea să dureze şi trei ore şi în ea erau implicaţi foarte mulţi manechini şi manechine, nu toţi din Venus, ci mai veneau de la UCECOM, Sporul, Avântul Îmbrăcămintea. Fiecare venea cu manechinele sale şi cu un număr destul de mare de calupuri de produse, din care se alegeau cele pentru prezentare în urma unei selecţii riguroase. Dacă de la ei nu intrau chiar toate, de la Venus urcau întotdeauna pe scenă toate colecţiile propuse, pentru că erau concepute pe momente, erau punctate astfel încât să ofere un spectacol complet. Prezentările aveau prolog, epilog, cuprins şi pauză, întocmai ca o reprezentaţie teatrală.

La Intercontinental, defilările Casei de Modă Venus se desfăşurau pe parcursul a cinci sau şapte zile. Erau două spectacole pe zi cu pauză între ele, un tur de forţă căruia trebuia să îi facem faţă, mai ales că între două prezentări, noi, modelele de la Venus, mergeam la alte prezentări, mai făceam probe sau mai participam la şedinţe foto…

După ce se încheia şirul defilărilor de la Venus urma, la scurt timp, aceeaşi nebunie la UCECOM, iar dacă, iniţial, prezentările cooperativei aveau loc într-un alt loc, în timp au fost susţinute şi acestea în celebra sală de la Intercontinental.

Dacă e să vorbesc despre o prezentare care mi-a fost dragă, nu pot să o trec cu vederea pe cea de la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional. A fost opera fiicei lui Mircea Vulcănescu, Ioana, care făcea prezentări din “treininguri de seară”. Termenul este impropriu, pentru că, de fapt, artista lua celebrul material din care se confecţionau costumele sport – bumbac, tricot – şi realiza din el nişte articole vestimentare demenţiale, pe care le prezenta într-un spectacol de două ore şi jumătate, în două secţiuni. În prima dintre ele trecea în revistă tot costumul de la Adam şi Eva până în prezent, iar în cea de-a doua erau haine pret-a-porter. Toate aceste spectacole ale ei se jucau cu casa închisă, iar biletele se vindeau cu mult înainte.

Făcând o paralelă cu prezentările de azi, îmi dau seama că, în prezent, totul este mult mai sec. Este adevărat că modelele câştigă acum mult mai mulţi bani din prezentări, în comparaţie cu noi care ne alegeam mai mult cu faimă şi recunoştinţă. Chiar şi aşa, eram privilegiate. Eram nişte personaje, iar de asta mi-am dat seama în timp, pentru că am rămas personajul Eugenia de atunci până prin 2000 şi ceva, oriunde m-aş fi dus.”

Publicul. Cum rezişti trei ore în scaun la o prezentare de modă?

“În primul rând, pe atunci nu existau prea multe variante de distracţie – se stingea lumina, n-aveai căldură, n-aveai gaz, n-aveai televizor, nu mâncare – aşa că în momentul în care era anunţată o prezentare, lumea era înnebunită. Cea de dimineaţă era adresată specialiştilor, fie ei tehnicieni, croitori, broderese. Atunci era momentul când se puteau pune la punct cu noutăţile, vedeau ce a mai făcut Venusul, de exemplu, ale cărei colecţii erau în special de zi. Maeştrii croitori se inspirau din creaţiile prezentate şi, cel mai important, tot atunci veneau specialişti din toată ţara pentru a se pune în temă cu noutăţile sezonului.

Prezentările de seara erau pentru public şi atunci venea cam toată spuma Capitalei. În plus, mai erau serile pentru corpul diplomatic sau pentru alte delegaţii străine, totul bine organizat, astfel că toate prezentările aveau loc cu sala plină, iar noi, modelele, devenisem un fel de copii ai Interului, pentru că acolo dormeam, acolo mâncam, acolo ne schimbam.”

Viaţa în backstage şi Doina Levintza

“Dincolo de organizarea perfectă de pe podium, în spatele scenei era o forfotă incredibilă. Pe vremea aceea nu aveam hairstylist, make-up artist, aşa că mergeam la coafor înainte şi ne aducem din resurse proprii încălţăminte, accesorii, ciorapi… La Venus era un singur lot de 10-15 încălţări pe care le “înnebuneam” toate, fără să conteze ce număr purtăm. În rest, mai aduceam şi de acasă sau, dacă era vreo fabrică de încălţăminte care făcea sub formă de comandă participantă, atunci aveam, dar, de obicei, le aveam pe ale noastre care, ce-i drept, ne plăceau mai mult pentru că erau “mai altfel”.

În plus, existau diferite personaje care aveau legături cu străinătatea şi care veneau din când în când cu genţile pline cu accesorii, sutiene, cosmetice. Prima oprire era la noi. Ne întrebau: “Vreţi?” şi noi luam pentru că mai erau şi alte prezentări la care participam, nu numai Venusul.

Relaţii erau ca în orice domeniu. Venea ţiganca cu pui, îi trântea jos la creaţie, lua materialul şi pleca. Venea ţăranca cu brânza şi tot aşa… Acesta este genul de relaţii pe care ni-l făceam. Mergeam la prezentare şi poate artistul nu avea întotdeauna bani să ne plătească, aşa că ne dădea ceva, sau ne dădea o haină…

La fel de importante au fost evenimentele de modă organizate de artiştii plastici, apoi cele ale Doina Levintza, începând cu 1985. Pentru că a venit vorba despre ea, pot spune că Levintza a rămas unică, din punctul meu de vedere, în peisajul modei româneşti – a fost scenograf, este creatoare şi, în primul rând, s-a remarcat prin unicitatea felului în care lucra – într-un mod care nu se compara cu Venusul, cu toate că şi aici erau maeştri care făceau rochiile direct pe noi. Le drapau, le înseilau cu ace şi le scoteau gata făcute. Ei, maeştrii de la Venus, lucrau mai ales după model.

Despre modul în care a pătruns Doina Levintza, creatorul atipic la Venus este greu de vorbit, pentru că Doina Levintza avea acel loc al ei. Ceilalţi meşteri lucrau după tipare, te chemau la nenumărate probe, de simţeai că înnebuneşti stând în picioare, pentru că, până la urmă, despre asta era vorba- despre calitate, perfecţiune, linie, finisaje, broderii, aplicaţii care erau unicat.”

Creatorii de modă şi “Mama Zina”

“Cert este că pe atunci nu erau creatori de modă ca acum. Zina Dumitrescu se ocupa de tot, ea era dirijorul a tot ceea ce se întâmpla în Venus. Ea se ocupa de partea de muzică, de manechine, era ca un mega-ultra-PR al evenimentelor. Ea se ocupa de tot ceea ce însemna conexiunea între Venus şi restul. Nu se poate spune că Venus nu ar fi existat şi fără ea, dar trebuie să recunoaştem că ea a fost cea care a legat toată această poveste.

Supranumele de “Mama Zina” şi l-a câştigat din glumiţele noastre, nu a fost nimic insinuant. Poate i-am spus aşa pentru că avea acel dar de a ne omogeniza, de a ne ţine unite, eram chiar ca o mică familie. Respectam întotdeauna indicaţiile, fie că veneau de la Zina, fie că ni le dădea UCECOM, dar, de fiecare dată aduceam aportul nostru în prezentare. Dădeam mereu ce era mai bun.

La Venus, de exemplu, fiecare ieşire era însoţită de momentul ei – anumite mişcări, o anumită muzică – nimic din ce se întâmplă la prezentările de azi. Totul era altfel pentru că şi noi eram altfel. Despre mine, de exemplu, se spunea că sunt cea mai grăbită pe podium şi de aceea Zina mă certa în culise şi mă trimitea pe scenă o dată, şi încă o dată… Pentru că lumea vroia să vadă şi aplauda la fiecare ieşire, iar dacă prezentarea era însoţită de dans, mişcare scenică, jobene, totul era teribil de apreciat de public. La final, primeam coşuri de flori la fel ca actriţele. E greu de crezut pentru timpurile astea….

Recunoaşterea de care ne bucurăm şi peste ani se datorează în mare parte şi Zinei, care, pe atunci făcea un lucru pe care îl uram: de câte ori ieşeam pe scenă spunea: “Rochia este purtată de Eugenia care este cea mai.. cea mai … care face facultate, care are un copil…. Iar această rochie este purtată de Rodica… cea mai … cea mai..” Era un lucru ce nouă ne displăcea, dar care ne-a prins bine acum. Ea îşi făcea reclamă prin noi, pentru că vedea că noi suntem plăcute de public, astfel că era ceva reciproc: făcându-i reclamă Eugeniei îi făcea reclamă şi produsului de pe ea, care se vindea. Iar Zina a recurs la această tactică şi mai târziu, când apăream la Ceaiul de la ora 5 sau la alte emisiuni televizate.

Cea mai mare pretenţie a Zinei vis-a-vis de modele era să fie slabe şi, în al doilea rând, să fie punctuale. Apoi, foarte important pentru ea era să nu miroşi urât, aşa că ne spunea tuturor de fiecare dată: “Dacă cineva simte că a transpirat, că miroase urât, să meargă imediat să se spele, să nu murdărim produsele”. Era corectă. Şi a avut grijă de noi să ne urmăm studiile. Ea a ştiut întotdeauna că treaba cu prezentarea de modă nu este veşnică.”

Partidul şi moda

“Poveştile despre implicarea partidului în activitatea Casei de Modă Venus şi a modelelor sunt doar aberaţii şi poveşti. Îi durea pe ei fix în cot de ceea ce făceam noi. În 84, Sârbu (Adrian Sârbu – acum directorul postului Pro TV, pe atunci regizor la Sahia Film) a făcut un eveniment la Intercontinental, la Sala Rondă, în cadrul căruia a adus vreo 12 produse ale unor case de modă din afară, câte trei de la o astfel de casă, plus manechinele de acolo. Veneam şi noi cu produsele noastre, de la Venus şi de la alte case, însă, între noi şi invitaţii străini erau cei de la Securitate care îngrădeau orice încercare de comunicare. Aşa se manifesta intervenţia partidului. Străinii, desigur, priveau din punctul lor de vedere: “De ce sunt manechinele astea aşa păzite? Sunt chiar aşa de celebre?”.

Când a venit Gorbaciov în ţară, trebuia să îi oferim o prezentare ori la Venus, ori în fabrică, ori într-o a treia locaţie. Deşi s-a dorit să fie la Venus, s-a nimerit ca delegaţia să vrea la Fabrica de Confecţii, pentru că era chiar pe traseul pe care îl avea de parcurs. Atunci am avut parte de un control riguros, “ca la NASA”, dar nu a fost nicio problemă. Securiştii îşi făceau treaba lor, noi pe-a noastră. Unele dintre fete mai aveau iubiţi arabi, dar se ştia asta şi nu au avut probleme. Probabil se gândeau că sunt inofensivi. Plus că, pe vremea aceea, era un trend.

Pe “Tovarăşa” nu a văzut-o nimeni, iar cine spune că Elena Ceauşescu venea la Venus minte. Nu s-a întâlnit cu nimeni, nu a vorbit nimeni nici cu ea şi nici cu cineva din familie. Noi nu existam pentru ei, eram nesemnificativi. Venea cineva “de sus” şi spunea, înainte de Crăciun, de exemplu, că trebuie să facem o rochie pentru tovarăşa Elena Ceauşescu. Venea apoi, o lua şi gata… Poveştile despre invidia ei pe modele de la Venus sunt neadevărate. Dacă ar fi fost să se teamă de cineva, atunci aceea era Violeta Andrei, al cărei bărbat era în Comitetul Central şi care era foarte frumoasă. Violeta venea foarte des la Venus, la probe, la prezentări şi am întâlnit-o până de curând.

Să presupunem că aceia care au inventat aceste poveşti ar fi avut dreptate şi Ceauşeasca ne-ar fi invidiat. Ce ar fi oprit-o în acest caz să ne desfiinţeze?”

Modelele

“Se alegeau prin concurs. După ce am terminat liceul, am dat la facultate şi nu am intrat “din prima”, aşa că am urmat cursul firesc al lucrurilor pe atunci şi am căutat să mă angajez. Prima dată am lucrat la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, nu mi-a plăcut şi am văzut anunţul dat de Venus. Fără să ştiu ce înseamnă să fii model, cu ziarul în mână şi cam băţoasă, m-am prezentat la casting. Era o sală la etajul doi cu vreo 200 de femei superbe din toată ţara.

Pe fiecare dintre noi, membrii comisiei, din care făcea parte şi Zina, ne-au urcat pe scenă, ne-au pus să mergem, ne-au ridicat fusta să ne vadă picioarele, am trecut prin filtrul experienţei lor. Ni se cerea să interacţionăm cu muzica… Şi astfel eram alese.

Unele au rămas la Venus, altele au mers pe post de colaborator pe sfert de normă la cooperative, Tricotextil sau Sporul, care astfel se asigurau că la prezentări au modelele lor. Totul se făcea cu contract de muncă, iar banii veneau pe stat ca la orice angajat.

Selecţia modelelor se făcea strict după standardele de frumuseţe, fără să se ţină cont că eşti dintr-o familie simplă sau de activişti. Este adevărat că în timp au mai venit şi fete despre care se spunea că sunt cunoştinţa lui cutare, dar nici ele nu arătau rău, aşa că nu mai conta. În anul când am venit eu la Venus, 1980, erau patru angajate cu normă întreagă, iar restul erau colaboratori cu sfert de normă. În timp, se făceau permutări pe care le decidea Zina şi care depindeau şi de modul în care ne înţelegeam artistic într-o prezentare.

Nu au existat rivalităţi între noi, deşi, aparent, dacă ne priveai, ai fi zis că toate suntem nişte cotoroanţe, dar nu ne-am dorit niciodată să săpăm pe cineva, să fim declarate una mai presus decât alta. Este adevărat că eu şi Rodica Protasievici am fost mai solicitate în prezentări, pentru că eram cele mai înalte şi aveam feţele mai altfel. Melek era la rândul ei faimoasă şi se bucura de multă apreciere, nu neapărat pentru că avea un trup de model, ci pentru că era o apariţie exotică.

Frumuseţea de model pe atunci însemna să ai forme fără a fi grasă şi să fii vie, să interacţionezi cu publicul, să emani viaţă, să fii expresivă. Şi, desigur, părul – un păr frumos conta enorm pentru un model. Încet-încet s-a mers şi pe aspectul fotogeniei, dar nu foarte tare, pentru că, deşi făceam poze, dar nu erau la acelaşi nivel ca acum. Noi făceam fotografii sepia, în beciurile Doinei Levintza.

21 decembrie 1989 ne-a prins pozând cu fotograful Dinu Lazăr pentru coperta revistei “Moda”. Eram cu fetiţa după mine şi ne-am trezit în zgomotul împuşcăturilor.”

Finalul

“Povestea alături de Casa de Modă Venus a mai durat un an după Revoluţie. Am renunţat pentru că s-a întâmplat ceva urât: am plecat în concediu şi, când m-am întors, mi-au înjumătăţit salariul fără să fiu anunţată şi i-au dat unei alte colege care oricum era angajată în altă parte. Dar am avut unde să mă duc. Am plecat la Europa, o altă casă de modă apărută după Revoluţie. Am avut prezentare la Mamaia şi atunci am fost pentru prima dată pe aceeaşi scenă cu Cătălin Botezatu. Am rămas împreună la Europa vreo trei-patru ani şi făceam de toate- eram şi creatori şi manechini, ne ocupam şi de conceperea spectacolelor, de alegerea muzicii, eram multifuncţionali.

Despre declinul Venus se poate spune că a început prin anii `96-`97, odată cu pensionarea multora dintre meşteri. Acolo erau cei mai buni, capabili să îmbrace o femeie de la piele. La noi, la Venus, îşi lucra costumele celebrul bar Melody. Până prin 2000 a mai fost şi Zina care a mai tras cât a putut dar, apoi, au apărut ceilalţi şi lumea a început să aibă variante.

La o emisiune Ceaiul de la ora 5 am cunoscut-o pe Irina Schrotter şi, timp de 10 ani, am fost directorul ei artistic. I-am organizat prezentările de la A la Z, dovedindu-mi că pot face asta, pentru că, la fel ca multe dintre modelele generaţiei Venus, aveam o imaginaţie debordantă. După ce colaborarea dintre mine şi Irina s-a încheiat, în 2004 am deschis propriul atelier.”

Articol publicat iniţial în Evenimentul Zilei, pe 1 februarie 2011.

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Scrie-ne părerea ta

Spam protection by WP Captcha-Free