Într-o vreme în care “Noul Val” de orice este la modă, să mergi la teatru la o piesă clasică – pe care ai întâlnit-o, ca text, încă în perioada liceului şi pe care, cel mai probabil ai urât-o pentru că te scotea din ale tale -, poate părea o dovadă că eşti “old school”. Însă Caragiale este şi astăzi “proaspăt”, dulce-amar şi, da, merită văzut pentru jocul inegalabil al actorilor care au pus în scenă “O noapte furtunoasă”.

Perenitatea piesei care a avut premiera acum aproape 12 ani, în octombrie 2002, ar fi putut limita interesul potenţialilor spectatori la elevii de liceu şi studenţii aflaţi în vârtejul examenelor, sau la pensionarii nostalgici. “Şi, totuşi, lumea vine la teatru”, constata cu ochi mari şi apreciativi cineva din public, pe măsură ce locurile se ocupau, unul câte unul, până la refuz.

Să-l joci pe Caragiale cu sala plină şi să smulgi în repetate rânduri ropote de aplauze trebuie să fii cu adevărat maestru, să reinventezi clasicul, să-l faci să pară ca prima oară este magistral. Ce au văzut spectatorii  pe scena TNB?

O mână de actori dedicaţi trup şi suflet unei cauze sfinte lor, aceea a teatrului de calitate. Au văzut sudoare pe frunţi, priviri complice, gesturi subtile de colegialitate, căzături spectaculoase, acrobaţii, un joc şi o joacă laolaltă. Au văzut-o pe Medeea Marinescu ambetată şi nurlie, au compătimit-o pe infidela Veta, interpretată de Irina Movilă, au ţinut mai mult la onoarea de „familist” a lui Chiriac (Mihai Călin) şi mai puţin la cea a lui Jupân Dumitrache, în al cărui mondir a intrat Mircea Rusu.

Au mai văzut că să faci teatru nu înseamnă doar să memorezi şi să reciţi frumos, ci şi să ai o condiţie fizică bună – Spiridon (Rodica Ionescu) executa cu nonşalanţă mişcările unui militar de carieră cu ore de instrucţie la activ, iar junele Rică Venturiano (Dan Puric) escalada schele şi ferestre cu agilitatea unei feline şi graţia unui clown – dar şi prezenţă de spirit pentru a face faţă neprevăzutului de pe scenă.

Teatrul Naţional îmbătrâneşte, iar ce-l mai ţine în viaţă este prestaţia actorilor şi entuziastul publicului care nu bagă banii în celălalt buzunar, ca Jupân Dumitrache, şi continuă să vină, să se bucure şi să aplaude în picioare minute în şir. Şi, totuşi, de ce plâng actorii?

Divulgate de reflectoare, lacrimile din colţul ochilor actorilor „Nopţii furtunoase” au fost mărturia clară a faptului că măsura fericirii lor se cântăreşte în aprecierea publicului care a ştiut să o arate pe deplin duminică seară.  „ A fost cea mai frumoasă seară de până acum”, i-a şoptit Mihai Călin colegului Orodel Olaru (Nae Ipingescu), la a treia ieşire la rampă.

Actorii plâng de fericire.

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Scrie-ne părerea ta

Spam protection by WP Captcha-Free