În 2012, în pragul unei ierni blânde, plecam în zborul vieţii. La atât se reducea, în acele zeci de minute petrecute pe Otopeni, călătoria mea în China. În timpane îmi urla o singură frază: Trebuie să rezişti 13 ore în avion. Ceea ce am şi făcut, ingurgitând cu mare greaţă – fizică – toate albumele, filmele proaste şi prezentările turistice oferite de compania aeriană, căreia îi mulţumesc că nu ne-am prăbuşit. Am rezistat, de la Frankfurt la Shanghai asaltului de sforăituri ale tovarăşilor mei germani – proastă inspiraţie să ceri loc la geam pe zboruri aşa de lungi. Nemţii, ca nemţii – organizaţi şi echipaţi: papucei comozi, ochelari de somn şi antifoane… şi eu lângă ei, cantitate neglijabilă care privea din 5 în 5 secunde ecranul de deasupra. Altitudine 10.000 de metri, viteza vântului X, distanţă parcursă…, distanţă rămasă…, zburăm deasupra Uralilor. Sper să nu cădem aici. Nu ne-ar găsi nici naiba. Suntem deasupra Beijingului… De ce naiba nu coborâm?!  Beijing e în program. O luăm pe jos sau cu maşina până la Shanghai. Şi exasperarea nu era doar a mea. Dar zborul lung şi chinuitor s-a sfârşit, iar imaginea pe care o primeam prin hublou, pe când ne apropiam de aterizare, a şters orice urmă de frustrare a călătoriei.

Urma să coborâm pe pământul celei mai “aglomerate” populaţii a lumii. De sub nori, în zorii zilei de noiembrie asiatic, sub ochii noştri se întindea un puzzle imens. Primele piese: covoare de pământ frumos arate, milimetric ordonate şi diferit colorate, în funcţie de culturi. Au urmat coşuri, furnale şi case. Mici, pricăjite de la acea înălţime, cu acoperişurile cu marginile îndoite, tradiţional, casele aveau să fie înghiţite, cu o “poftă” aproape necrofagă, de celebrii zgârie-nori. Dimensiunea reală aveam să o simţim peste aproximativ jumătate de oră, după ce avionul nostru ateriza.

China, la un prim contact, nu e nici săracă şi nici sobră, iar pentru cineva ca mine, care a prins din comunismul românesc suficient ca să poată spune că ştie ce înseamnă să tremuri la 5 dimineaţa păzind capacul de butelie sau să cumperi un sfert de pâine rotundă “de vatră” pe cartelă, aici, unde Partidul Comunist este la putere, NU EXISTĂ COMUNISM. Cel puţin nu aşa cum ni l-am imaginat noi, cei 21 de jurnalişti din Europa Centrală şi de Est cuprinşi în această delegaţie. Venisem cu idei preconcepute.

 

În miezul zilei, la Shanghai părea că apune soarele. Sau că nici măcar nu a răsărit. Ciudat, doar îl văzusem mai devreme, din avion. Se pare că poluarea nu este numai o poveste – dar nici atât de exagerată precum a fost prezentată fără discernământ, zilele trecute, în presă*. Drumul de la aeroport la hotel, care era departe de centrul metropolei – atât cât poţi vorbi despre centrul unui oraş de 6.340 km2 şi 13,5 milioane de locuitori – a fost o continuă mirare. Pentru cineva obişnuit ca în clădirile cu peste 10 etaje să fie adăpostite birourile marilor corporaţii, nişte chiloţi întinşi la uscat la etajul 25 al unui bloc reprezentau o realitate ce trebuia imortalizată.

De data asta, să stai la geam era un avantaj. Până la hotel, îmi amorţise degetul pe declanşatorul camerei foto şi de cel puţin patru ori îmi dorisem să am patru ochi care să se mişte independent unul de celălalt. “Look, Carrefour!”, a exclamat cineva în spatele micuţului microbuz bej în care ne aflam. Era noul nostru prieten bulgar, Ivan, de la Novinite. Mare, cu proverbiala ceafă în dotare, şi el privea la pădurea de zgârie nori din faţa noastră. Domnule, aici stau oameni! ne-am spus în gând, ruşinaţi de atâta inocenţă. Mult mai maturi şi aproape critici, am comentat între noi imaginile care ni se perindau prin faţa ochilor fără prea multă grabă – traficul era destul de aglomerat, dar fluent. Nu am văzut gropi în asfalt, drumuri nemarcate, gunoaie şi nici ambuteiaje în toate cele 45 de minute câte au trecut până să ajungem la hotel.

Acolo, altă poveste. Despre nemţi se spune că sunt cei mai punctuali, despre ceasul elveţian că este “cel mai exact”. Chinezii însă le au pe amândouă şi ne-au demonstrat-o în cele 10 zile ale experienţei noastre în marea lor ţară. Pe patul camerei din hotelul fără etaj unde aveam să poposim o singură noapte, se afla, tipărit în broşură, programul celor 33 de ore pe care urma să le petrecem în marele oraş. Hotelul, Hongqiao State Guest, 4 stele, toate le nivelul solului – clădirile care formau acel ansamblu de lux erau fără etaj – era o ciudăţenie în sine pentru că, în vacarmul Shanghai-ului, liniştea domnea imediat ce intrai pe poartă, iar zgârie norii rămâneu, pentru o vreme o amintire.

Am sosit la hotel la 12.50 (fix), iar programul ne “spunea” că la 14.40 trebuia să revenim în microbuzul crem care, de altfel, va deveni un fel de leitmotiv al călătoriei noastre. Odată cu primul punct din program puteam spune că începea călătoria noatră prin China, pe repede-nainte.

Prima oprire, Muzeul Pudong. O clădire imensă, din sticlă fumurie, de o arhitectură postmodernă, ca multe alte clădiri de gen pe care urma să le vedem de atunci înainte. M-a frapat nevoia de spaţiu a chinezilor. Într-o ţară cu o densitate de 2.133 de locuitori pe km2 atâtea spaţii libere sunt practic de neimaginat. Înseamnă că se îngrămădesc ei pe undeva. Pe verticală sigur. Muzeul Pudong este ca o ciupercă răzleaţă printre brazii înalţi. Ştiam că vom merge să vedem cum s-a dezvoltat Shanghai în ultimii 10 ani, dar, mai ales, cum se va creşte oraşul în următorii 30. Conducerea de la Beijing doar ce se înnoise, făcând loc unei echipe noi şi cu dorinţă de schimbare, aşa că era un moment prielnic să se afle şi în partea noastră de lume cum stau lucrurile în China.

Uitasem despre măiestria chinezilor de a confecţiona machete. Ce am văzut în Muzeul Pudong nu a fost doar o reîmprospătare a memoriei, ci un transfer într-o altă dimensiune. Am păşit peste săgeţile luminoase din pardoseală şi, în câteva secunde, ne-am transformat în Gulliveri în Liliput. Regi ai unui univers în miniatură format din machete perfecte până la obsesie. M-a cuprins teama: să mă aplec, să mă uit? Dacă se strică? Uite un alt model preluat de Ceauşescu. Acum totul era adus în era noastră, era updatat, upgradat, finisat şi sofisticat. Luminile s-au stins şi proiectoare invizibile au transformat pereţii în galaxie, în timp ce pe un ecran imens rulau imagini cu etapele dezvoltării accelerate a zonei Pudong. La picioarele noastre, oraşul se întindea în machetă. Cuvintele s-au pierdut undeva printre ferstrele minuscule, luminate individual. Ce rost avea să mai spui ceva? Îţi dădeai seama că şi-au pus în cap şi că în 30 de ani zona va arăta aşa cum este ea acum ea la nivel de miniatură.

Spectacol înăuntru, spectacol şi afară. Am părăsit muzeul Pudong pe la 4 după-amiaza, ieşind într-o lumină ce părea nefirească. Nu erau nori, dar la soare te puteai uita printr-un filtru ca o pâclă. Poluarea era, la acele ore, la un nivel deosebit de ridicat. O ştiau chinezii pentru că, din mersul microbuzului bej îi vedeam pe mulţi – majoritatea femei şi copii – purtând pe feţe măşti ca acelea medicale, dar mai stilate (colorate şi asortate cu restul vestimentaţiei sau, în cazul celor mici, un chip de panda). Primul gând care ne-a trecut prin minte nouă, românilor a fost că e epidemie de gripă aviară/porcină sau ceva şi că oamenii se păzesc. Ni s-a explicat că, da, se păzesc, dar de poluare, nu de aviară.

Aşa cum spuneam, călătoria noastră în China a fost minuţios planificată de către gazde, iar pentru Shanghai ni s-au alocat doar 33 de ore. Nici 33 de zile nu ar fi fost de ajuns să ne satisfacem de a scoate untul din unul dintre cele mai cosmopolite oraşe ale Chinei, aşa că, în momentul în care am realizat că avem de-a face cu o sursă nesecată de poveste, am decis că, în noaptea din Shanghai nu se doarme.

Am urmat, mai întâi, rigurosul program şi am vizitat Shanghai World Financial Center –  clădire ajunsă, în 2009, în Cardea Recordurilor, drept cel mai înalt observator al lumii. Turnul, pe care noi nu am putut să-l fotografiem în întregime de jos, este, totodată, singura clădire din lume ocupată / funcţională până la etajul  100. Acolo am ajuns şi noi, duşi de un lift “de mare viteză”, a cărui lumină interioară se schimba hipnotic pe măsură ce altitudinea creştea. Am trecut de barierele de securitate – sunt în toate locurile publice în China şi asta mi-a dat o stare de confort – şi ne-am urcat în liftul ce trebuia să ne ducă la etajul 100. Acolo ne-am blocat. De jur împrejur sticlă, sub tălpi sticlă. Aveai impresia că eşti suspendat şi că oricine ar fi păşit alături de tine pe pardoseala transparentă ţi-ar fi pus viaţa în pericol.

Ajunsesem să regret festinul cu fructe de mare de la prânz şi, preţ de câteva minute, mi-a fost mai teamă decât în avion. Încet-încet am prins curaj şi, odată cu el, am început să mă bucur de peisaj. De sus, de la 474 de metri, la picioarele noastre reapărea imaginea pe care o văzusem cu aproximativ 2 ore înainte: Shanghai-ul redevenea o miniatură din care mai răsăreau răzleţ zgârie-norii. Am descărcat acumulatorii camerei foto, ne-am minunat, am încercat să sun acasă, fără succes -roomingul de la Orange s-a activat peste 3 zile- şi am coborât din Observator cu acelaşi lift multicolor. Ochisem de sus Bund-ul pe care ne-am pus în minte să nu-l ratăm.

ADEVĂRATA AVENTURĂ, mai mult senzorială

Şi l-am văzut, după ce noi, cei 5 români, 2 polonezi – Kuba şi Bart –  şi-un bulgar – prietenul Ivan – am coborât din microbuzul bej undeva într-o intersecţie, la culoarea roşie a semaforului. Nu aveam hartă şi, după 5 minute, ne-am dat seama că nici yuani, doar dolari si o carte de vizită cu adresa hotelului. Ni se spusese că banii se pot schimba la orice bancă, dar şi la recepţiile hotelurilor, aşa că nu ne-am făcut mari probleme. Aveam paşapoartele. Măcar atât. Şansa – credeam noi – făcuse să oprim chiar într-o zonă unde erau bănci. Toate închise – aveam să ne dăm imediat seama – la ora 18.00!!! La o singură bancă puteai face tranzacţii în valută, la bancomat, dar trebuia să ai banii pe card. În afară de Kuba, toţi aveam cash. El a schimbat, noi nu, dar speram să reuşim la hotelurile de pe drum.

Aşa că, odată coborâţi din microbuz, am început să simţim că aventura noastră în Shanghai a început. Ştiam că vrem să mergem spre Bund, iar ghidul nostru a fost instinctul şi luminile multicolore care se proiectau pe cer. Simţeam mirosul dulceag-iute al oraşului care deja ne copleşea şi înaintam cu greu, uşor împărştiaţi, fiecare cu o altă percepţie a realităţii, dată de filtrul personal. Al meu era acutizat sensibil, un pic buretos, cu alte cuvinte, gata să absoarbă orice ne oferea această metropolă pregătită să ne încapă şi pe noi, nişte furnici de ziarişti un pic năuci, dar temerari.

Nu mai vorbesc despre faptul că până a doua zi, în ciuda încercărilor repetate făcute la recepţiile fiecărui hotel întâlnit în drum, nimeni nu a mai reuşit să schimbe bani şi ne-am folosit de finanţele prietenului polonez, care mai avea un pic si ne punea să semnăm pentru cei 30 de yuani împrumutaţi pentru taxi.Cum spuneam, senzaţiile şi instinctele ne-au fost călăuză către Bund. Din cele trei mari străzi la intersecţia cărora ne aflam, am ales East Jinling Road, ce părea că se îndreaptă către zona turistică pe care o vânam. East Jinling Road este un fel de Magheru de-al nostru, însă raportat la dimensiunile Chinei. După primii paşi, ne-am dat seama că este ceva neobişnuit cu această stradă. Clădirile aveau la parter magazine, 90% dintre ele deja închise. Tocmai aceste magazine ne-au atras nouă atenţia: absolut toate vindeau instrumente muzicale. Într-unul erau doar tobe, altul vindea numai chitare, unul era dedicat instrumentelor cu coarde şi altele celor de suflat, însă nimic nu mi s-a părut mai frumos ca magazinul de piane. Prin geamurile slab luminate am putut vedea pianele mari, triste, alb şi roz, aliniate frumos pe sute de metri. Piane cu coadă şi pianine pe care mi-am dorit să le mângâi, să le aduc în simţiri. Imaginea pe care o vedeam era de o frumuseţe care îmi strângea un pic inima.

Mi-am revenit însă repede, pentru că oraşul nu te lasă nici să dormi, nici să te pierzi. Cel mult poţi să visezi cu ochii deschişi în timp ce citeşti cu atenţie marcajele străzior, scrise şi cu carcatere latine şi completate cu săgeţi, astfel că este foarte greu să te rătăceşti. Din melancolie ne-au trezit, din nou, mirosurile. Contrastantă cu gemurile imense şi întunecate ale magazinelor de instrumente muzicale, o lokanta – termenul este turcesc, dar foarte potrivit aici – îţi atrăgea atenţia prin toate simţurile. Micuţ, înghesuit, foarte luminos şi incredibil de populat, locul, pe care nici acum nu m-am putut hotărî dacă să îl numesc restaurant sau magazin, avea toată marfa expusă la şosea. Ghearele de pasăre se vindeau la pungă şi se puteau consuma din mers, ca seminţele de floarea soarelui la noi.  În galantarul aşezat strategic chiar la intrare, cu deschidere la trotuar, se mai odihneau, în cantităţi impresionante, alte bucate similare, greu de identificat, dar foarte gustoase, dacă judecăm după afluenţa de clienţi. Noi nu ne-am încumetat decât să admirăm, să ne mirăm şi am trecut mai departe.

Aceeaşi stradă cu aspect muzical şi un gang. La intrarea în el, un chinez bătrân stătea pe un taburet din lemn şi privea în gol. Obişnuit cu turiştii, omului nu i s-a părut nimic nefiresc nici în atitudinea noastră uşor dezorientată, dar evident exaltată, şi nici în proporţiile contrastante în raport cu ei, ale fiecăruia dintre noi : trei bărbaţi voinici-  bulgarul, unul dintre românii noştri şi un polonez -, o femeie mult prea înaltă – eu -, un bărbos şi un mustăcios. Chinezul bătrân părea să exerseze “zen”-ul.

Ca să vezi în gang, trebuia să mijeşti bine ochii. Lumina difuză, mai mult reflectată de apă ce părea să curgă necontenit pe jos, ne-a permis să observăm nişte pereţi verde-praz şi geamuri deschise larg, cu tocurile vopsite în alb. Din gang răzbătea o muzică tradiţională în surdină şi nişte glasuri certăreţe care o acopereau, din când în când, în totalitate. Printre piane şi alte instrumente muzicale, chinezii îşi duceau viaţa într-un ritm propriu, diferit de nebunia care li se derula prin faţa ochilor, în marele bulevard.

Câteva zeci de paşi şi gata. Bundul începea să se contureze. Clădiri mari, impunătoare, de secol XIX, o arhitectură care, brusc, nu mai are nimic în comun nici cu mărimea coloşilor din sticlă şi metal pe care doar ce îi lăsasem în urmă şi nici cu micimea locuinţelor modeste de la poalele lor.

Bund, una dintre faimoasele atracţii turistice ale Shanghai-ului, este un bazar arhitectonic încântător pentru retină. Clădirile vechi, construite în stiluri diferite – am avut senzaţia că văd o replică a clădirii CEC de la noi – dau zonei un aer burghez. Faleza, pe care ajungi urcând o serie de trepte din piatră, este înţesată de turişti uluiţi de peisajul ce li se prezintă. În spate, aşa cum spuneam, lăsam trecutul, un fragment de Europa clasică şi conservatoare. Spectacolul era în faţa noastra, pe apă, dar mai ales pe malul celălalt. Shanghai-ul, aşa cum îl visau chinezii, impunător, flamboaiant, occidental, se dezbrăca de haina orientală. Clădirile înalte până la cerul lipsit de stele, luminate de reclame gigant, sunt cea mai clară dovadă că privirea Chinei se îndreaptă spre Occident.

Asta nu înseamnă însă că tradiţia a fost dată uitării. Imensul vas de croazieră în formă de dragon, înţesat cu lampioane roşii şi luminat multicolor, se apropia de noi. Muzica ascuţită, uşor tânguitoare, ce se auzea până pe mal, spărgea zumzetul apăsător al turiştilor. China e China, chiar şi când ajunge-n Occident.

După o oră şi ceva de admirat şi căscat gura pe Bund, am decis să ne întoarcem la hotel, mulţumiţi de rezultatul escapadei noastre. Mica excursie, care promitea de la început să se transforme într-o călătorie iniţiatică, s-a încheiat în forţă. Sau, mai bine zis, în tromba celor două taxiuri în care ne-am urcat şi ale căror şoferi, potejaţi de paravanul din plexiglas, ascultau radioul la maximumum şi nu păreau că ar avea vreun pic de răbdare sau habar de regulile de circulaţie. O teamă nejustificată, pentru că taximetristul s-a dovedit destul de prudent şi foarte eficient şi ne-a dus la destinaţie teferi şi cu suficient de multă adrenalină în noi încât să ne-o temperăm la barul hotelului cu câte o sticlă de Tsingtao – berea tradiţională.

A doua zi urma să plecăm mai departe, în aventura noastră în marea Chină.

 

*Povestea cu soarele proiectat pe un videowall în Tienanmen, ca să vadă chinezii că e zi, e o făcătură ordinară. Acel soare care se vede este dintr-o reclamă / filmuleţ de prezentare a frumuseţilor Chinei.

N.B. FOTOGRAFIILE APARTIN JURNAL LIFESTYLE si ORICE REPRODUCERE sau UTILIZARE A LOR FARA ACORDUL PROPRIETARULUI VA AVEA CONSECINTE.

PRELUAREA TEXTULUI SE VA FACE CU CITARE SI LINK DIRECT

 

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Comments

  1. razvan stefan
    14/02/2014 at 1:41 pm

    Mi-ai luat-o înainte. Felicitări! Cred că mă las de tentative, ca să nu mă fac de râs…

  2. Alina
    15/02/2014 at 10:01 am

    Ba eu inca astept sa te citesc pentru ca sunt convinsa ca o sa-mi placa. Multumesc frumos!

Scrie-ne părerea ta

Spam protection by WP Captcha-Free