Pe 17 octombrie m-am decis: durerea aia sâcâitoare şi absurdă din partea superioară a abdomenului trebuia demascată. Ficatul nu doare. Atunci ce e?

O programare la Medlife şi o ecografie mi-au dărâmat universul: „formaţiune tumorală la ficat. Nu pot să spun că e benignă sau malignă… Poate fi steatoză… dar nu pot să dau verdicte. Faceţi o tomografie la doctorul X la Academica Medical”.

„La naiba”, mi-am zis cu lacrimile care mi se înnodau în gât. „Am un copil de crescut. Un copil care are nevoie de mine şi care va avea nevoie mult timp de acum înainte. Nu am cum să mor acum”.

Aşa că l-am căutat pe doctorul X de la Academica. Numai că doctorul X vine la clinică „numai când nu sunt disponibili colegii săi, deci nu vă pot face o programare. Dar vă pot programa la doctorul Y”. Nu, mulţumesc! La o minimă verificare, doctorul Y nu era nici cel mai bun, nici cel mai „vertical”, aşa că am renunţat la clinica lui Oprescu.

Am ajuns, după 15 zile, la Elias. „De ce aţi venit?”  „Păi uite aşa, şi aşa… şi trebuie să ştiu dacă mor în curând”. Aşa am petrecut 20 de minute într-un frig cumplit, pe o masă rece, într-un cerc ce se învârtea stânga-dreapta şi cu un furtun în venă. M-am ridicat, am platit o poală de bani şi am plecat. „Vă trimitem rezultatul prin mail”.

A venit şi rezultatul. Nimic despre ficat. Nişte chisturi pe ovare (de astea ştiam), în rest, eram perfectă. „Deci nu mor acum”, mi-am râs în barbă şi am încercat să mă culc pe-o ureche -  pe cea dreaptă  -, dar tot nu puteam. Mă durea. Nu urechea, ci tot în zona ficatului şi sânul drept.  Deci, încotro?

Hai să vedem ce zice ginecologul. Acolo m-am dus cu tot arsenalul: tomografie, ecografie, analize de sânge. Mă consultă, se uită peste documente şi îmi spune ceva ce mă năuceşte: „Chisturile nu sunt o problemă. Totuşi, dumneavoastră aveţi ceva la ficat.Despre sân vorbim după Sărbători”.

AŞA NU SE MAI POATE. Am plecat şi, când am ajuns la colţul clinicii, am format numărul profesorului Irinel Popescu. „Veniţi mâine la 8.00”, mi-a spus.

La 7.20 eram la Fundeni. Eu tremuram ca varga, Irinel Popescu era în camera de gardă şi consulta. La 7.30, raportul de gardă, la 8 fix a intrat în cabinet. Pe hol, lume multă. Incredibil de multă şi de toate felurile. Niciun zâmbet. Numai feţe triste, unele galbene…, ochi goi. Medicii veneau şi plecau, se mai opreau să vorbescă unora dintre cei ce aşteptau. Era ca la uzină. Profesorul Irinel Popescu m-a primit în biroul său. Mi- a ascultat răbdător povestea, s-a uitat cu atenţie pe tomografie, mi-a confirmat că este ceva la ficat, dar nimic ce să îmi pună viaţa în pericol. „Repetaţi ecografia peste 6 luni. Până atunci, alimentaţie sănătoasă, mişcare, odihnă şi mai puţin stres”. „Yeah, right”, mi-a venit în minte. „Şi să mergeţi să vedeţi şi ce e cu sânul. Eu nu pot să vă spun decât despre ficat”, mi-a spus profesorul în timp ce mă conducea spre uşă.

Deja simţeam că mă părăsesc puterile. Dar nu şi voinţa. Când cădeam, mă gândeam la David. El nu are nicio vină. Are nevoie de ambii părinţi. Şi cât mai sănătoşi, dacă s-ar putea. Şi m-am rugat şi la Dumnezeu. Sincer şi primitiv, dar din suflet.

Sărbătorile au trecut chinuitor fizic şi psihic. Aşteptam să se termine şi să ajung la Clinica Renaşterea. Trebuia să primesc un răspuns şi de aici. L-am primit ieri. Acelaşi pe care l-am tot auzit de aproape patru luni încoace: cancerul nu doare. „Nu e cancer. E hormonal. Deci, odihnă, fericire, sport şi alimentaţie sănătoasă”. Am primit un tratament şi invitaţia de a reveni la control peste trei luni. Reţetă pentru odihnă şi fericire nu mi-a prescris.

„Draga mea, crede-l pe Irinel. A văzut atâţia ficaţi câţi sâni am văzut eu. Dacă avea cel mai mic dubiu că ar fi o problemă, nu te-ar fi lăsat să pleci acasă. Eşti femeie tânără. Şi eu îţi spun la fel.”, m-a asigurat medicul Brânduşa Aldea de la Clinica Renaşterea. Am crezut-o. Mental, chiar m-am împrietenit cu ea, deşi mi-a fost milă de chinul la care am supus-o: a fost cea mai încâlcită şi plină de nonsens expunere a unui pacient pe care i-a fost dat unui medic s-o audă. Am ieşit din cabinet râzând tâmp. Dumnezeu m-a auzit. Acum totul depinde de mine.

Aşa că, liber la fericire, odihnă, mâncare sănătoasă şi sport. Ce spunea Nietzsche, “Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici”, e un mare adevăr. Eu mi-am luat lecţia de viaţă.

Articole inrudite:

Jucarie.ro
Recommend to friends
  • gplus
  • pinterest

Comments

  1. Cornelia
    09/01/2014 at 9:34 am

    Super poveste. Si tare trista. Bine ca are final fericit.

Scrie-ne părerea ta

Spam protection by WP Captcha-Free